FLOAREA DARURILOR

„Românul planetar“ – câteva elemente de doctrinăPost-fata la volumul”ROMANUL PLANETAR”de Lucian Hetco(ed.Carpathia Press,2006)

Ciclul de eseuri adunate de Lucian Hetco sub titlul de „Românul planetar“ (pe care l-am atribuit) va rămâne, categoric, prin această potrivire de formulă care, când se iveşte, apare de la sine şi se traduce în formule şocante sau mai puţin obişnuite, organizându-se astfel fiindcă place sau uimeşte. Felul însuşi cum se face compatibil „numele aprioric“ cu ceea ce urmează să conţină, cuprinsul aşadar, este, la rândul lui, tulburător şi când „potrivirea“ pare dificilă şi, adeseori, chiar şi este astfel, efortul de a aduce totul în acelaşi registru de idei emoţionează şi tulbură. Nu o dată acestea nu se împlinesc şi „cele două lumi“ rămân depărtate, creeând stupoare sau un simţământ straniu de neconcludent. Dar câteodată „formula“ apare pe căi incontrolabile ca şi cum o concluzie inerentă s-a aşezat „de la sine“ şi însemnează „vârf“ şi „semn“. Să fie aceasta o alăturare misterioasă ori un „gând ce se dă“ nu se ştie de unde? De bună seamă, această încheiere este posibilă dar nu se verifică aici. Aici izbitor este „sensul imanent“ şi continuu al unui mod de a înţelege lumea, unde se depun date biografice, reminiscenţe insondabile, „învăţătura de viaţă“, comparaţie, ideologii „cântărite“ sau „însuşite“. Cam tot ce s-a scris, la un anumit timp şi la o vârstă intelectuală definită, se traduce în acest „element de cod“, fiind „obsesia predominantă“. Originea ei se poate intui căci aceasta aparţine „noului român“, adică acelui tip uman de obârşie carpatică ce îşi caută principiul de a supravieţui. Atitudinea este recentă dar obligatoriu a se cunoaşte. Noi am trăit câteva mii de ani cu „sentimentul locului“ înrădăcinat şi nu am încercat decât arareori o nelinişte de migraţie căci şi atunci când ne îndepărtam de „vatră“ prin transhumanţă ori ne schimbăm reşedinţa şi sălaşul, înaintarea în teritorii ce păreau străine ne aducea acolo unde ne recunoşteam „rudenii“ şi chiar „fratietăţi“. În vasta geografie originară, ce se aşternea din Carpaţii Păduroşi până mai jos de Balkani şi de Pind şi de pe Nipru până mai departe de Moravia şi în Silezia, o pânză străveche de „blachi“ stătea în stratul cel mai adânc de unde nu pătrund către afară decât memoria fară cuvinte, instinctul şi peceţile. Lumea aceasta de ciobani şi de întăritori de „sălaşuri orânduite în arhipelag“ ne arată o complexitate uimitoare ce reţinea, deopotrivă, geometria arhaică a „locului“ iniţial (sedentarul agricol) precum şi „harta sufleteasca rasială“, întinsă până la extremităţile unde compoziţia etnică ajunsese în chip statornic. Ori, poate, exista anterior.

Astăzi, însă, apare „îngrijorarea faţă de destrămarea finală“ care, la rândul ei, nu este nouă prin etiologie dar se evidenţiază recent ca o stare de spirit cu neputinţă a se îndepărta fie şi prin exorcism. Obârşia acestui gând constă în „ineluctabilul restrângerilor succesive“. Secole de-a rândul noi am fost îndepărtaţi din locurile cele mai diferite unde ţesătura noastră rasială era compactă şi închegată şi am lăsat să pătrundă, prin căile tăiate întâmplător, omenet venit de oriunde şi în număr ce nu semăna niciodată prin proporţie şi cantitate. Pe unii i-am naturalizat instinctiv iar pe alţii i-am primit cu înţelegere, lăsându-i în plata Domnului, pe lângă noi, dacă nu se dădeau fărădelegii şi nu vehiculau practici rele ori necuviincioase. Dar „întregul“ începuse astfel să cunoască sfâşieri şi destrămare locală şi, în acelaşi timp, un procent de diluţie atunci când străinul se înstăpânea şi ne obliga la altfel de obiceiuri decât cele ce moştenisem şi le simţeam definitorii. Astfel încât, din continentul arhaic unde sălăşluiam odinioară între „rudenii“ pe care, oricât nu ne-ar fi plăcut prin „blestemul tracic“, le simţeam apropiate, în faţa vrăjmaşului, precum în „fabula lui Scorillo“, a început să se mai cunoască doar rămăşiţa împrăştiată, ecou puternic dar imaterial şi o lume mai degrabă amestecată care nelinişteşte şi creează o bănuială de „început al Sfârşitului“. Căci, la fel ca şi întocmirile noastre trecătoare, şi popoarele mor. Acum apare, deci, „spaima românească de final“ ieşită din simţământul că, mai încoace de noi, ciclul nostru istoric atât de lung şi care îşi trage începuturile de acum câteva mii de ani, se apropie de sfârşit. Un gen de „mică apocalipsă de gintă sau de trib“ şi-a făcut loc în nu puţine din ideile care stăruie mai ales aici şi se însoţeşte cu un fatalism de populaţie descurajată care îşi aşteaptă cu resemnare încheierea misiunii ce o avuse altădată, îngăduind alungarea de pe pământul ei, schimonosirea graiului, uitarea celor ce ne-au făcut posibili şi, în fine, stingerea focului în vatră.

Astăzi numărul celor ce deplâng vremurile rele, fară să facă nimic spre a se opune, impresionează prin cantitate şi irită prin inerţie şi grăbire în a se adapta, accelerând încheierea preconizată. În chiar locurile de nucleu descurajarea pare să se fi înstăpânit. Şi, cu toate acestea, „sfârşitul României“ nu-i atât de aproape căci apare un altfel de român posibil, ce nu se închipuise până mai ieri că ar fi fost de închipuit: este „românul planetar“, românul fără ţară. Şi în această materie cazul este atipic căci prin regulă popoarele mor în propria geografie şi se sting lent imitând imaginea jarului transformat în tăciune. Din focul sălbatic şi ofensiv totul trece pe neprevăzute în „spectrul rece“, apoi în semi-vizibil şi abia presimţit prin căldura ce vine de după cenuşi; şi, în fine, se apropie de mineralul nemişcător în realitatea muzeistică a straturilor de pământ mute, adăugate cu secolii ce vor trece la nesfârşit. Când ultimul vorbitor de limbă maternă se va fi dus, stingerea neamului se îndeplineşte iar jarul, poate cândva posibil a se aţâţa, rămâne bob steril. Aici apare, însă, printr-un fel de potrivire de neînţeles, „semănătorul mitic“, dătătorul arhaic de puteri, deţinătorul tainelor bobului de grâu ce moare ca să se nască din nou, supravieţuind, prin speţă, individului care trece. Îl întâlnim, de fapt, pretutindeni acolo unde s-a răspândit până departe, pe meridiane şi paralele câteodată atât de îndepărtate încât par a fi, faţă de origine, din cu totul altă dimensiune. Unii cred, rezemându-se pe ceea ce cunosc prin percepţie tangenţială şi înţelegere redusă, că „românul dez-rădăcinat“ se expune şi că se denaturează după numai o generaţie preschimbând aproape totul şi lăsând, astfel, să iasă la suprafaţă însăşi alcătuirea lui prea firavă care cedează când ajunge sub presiuni constante şi străine; dar această concluzie nu este decât prea puţin şi parţial adevărată. De fapt, aici se încearcă „celula“ sau, mai bine spus, „secretul întocmirii“. Sunt unii care, indiferent dacă sunt în Valahia sau în Pirinei, se simt ruşinaţi că apărură între nişte sălbatici, fără cultură şi fără tradiţii“, având o civilizaţie aproximativă şi „ţărănească“, în chip vădit inferioară celor ce locuiesc în spaţiile de protecţie unde se înălţară catedrale atunci când noi încă nu ieşisem din sfera literaturii vorbite. Acesta este „creolul constitutiv“, care, prin însuşi complexul de inferioritate născut inexplicabil, cedează în orice situaţie şi adoptă „atitudinea ancilară“. Creolii nu sunt recenţi la noi şi, precum este lesne a se observa o metodologie a cuceririi, nu-i de neimaginat să se constate şi o tradiţie a „integrărilor prin dezertare“. Dar procentul nu este atât de ridicat. Căci prin raport la cei ce adoptă limba străină utilizând-o nu doar spre folosinţă ci în chiar ideea de a-şi inventa extracţie şi biografie „nobilă“ ce îi împinge să îşi schimbe şi numele de acasă, cei ce reacţionează „tradiţionalist“ constituie majoritatea. Întâia îndemnare, şi cea mai importantă, porneşte de la „spaima de a se pierde identitatea“, înţeleasă aceasta nu atât în planul colectiv ci propriu-zis în individualitatea irepetabilă. Procesul însuşi este enigmatic. Rând pe rând apar, fără a se putea explica motiv şi cuprins, scene şi amintiri ce poate că nici nu s-au produs întocmai în acest fel; chipuri, fragmente de cuvinte, nostalgii fără materialitate ce traduc un fel de presentiment al morţii şi al supravieţurii fără viaţă conţinutistică, traducându-se în amestecuri ce solicită straturi atât de adânci şi de nebănuite încât însăşi „renaşterea morală“ apare de la sine întărind omul indefinit şi orânduindu-i „geografia sufletească“ în cercuri concentrice care încep să capete un simbolism aproape religios.

„Părinţii“, „Moşii“, „locul de obârşie“ cu întreg complexul lui de forme de relief, vegetaţie şi fiinţe fără grai, tradiţiile ce fac cosmosul inteligibil – toate acestea îşi pierd aspectul de contingent şi devin un factor de salvare metafizică, formulând o soteriologie implicită.

Uimitoare este, în această schemă ce pare că este recentă, „reproducerea unei tradiţii nevăzute“ însă prezente şi deopotrivă active. La noi, care eram mândri că avem sedentarism şi suntem „daci agăţaţi de munţi“ faţă de alţii ce rătăcesc de câteva mii de ani pe toate meridianele, exista „omul român fără vatră“ ce se cunoaşte într-un fel şi acum ne poate constitui modelul viitorului nostru istoric; acesta este „aromânul“. Socotit a fi, prin repede examinare, un fel de „român paralel“ cu substanţa în subţiere continuă şi care trebuise a-şi lua „hamul şi praştia“ când sălaşul fuse incendiat de ghiaur, acesta ne arată exemplul celulei inatacabile aptă a se mobiliza tocmai când mediul este impropice şi împrejurimile necunoscute. „Vânător“ şi întemeietor de imperii, precum orice migrator organizat, „aromânul“ este prototipul nostru posibil, ipoteza de românitate neconsumată unde negustor diurn şi gânditor nocturn se întâlnesc în proporţii ce impresionează prin efect social. El biruie, în acelaşi timp, „blestemul tracic“ al fratricidului potenţial şi dezvoltă, în contra acestuia, o putere în a se aduna rasial care este apropiată prin rezultat cu ermetismul iudaic şi tot atât de penetrantă ca şi a aceluia. Tradiţia există nu doar prin răsunet ci şi prin reuşită şi, deci, prin model atâta doar că prea puţin din acest gen de tablou de modele se cunoaşte şi se poate însuşi. Dar substanţa există şi lucrează fără a ne putea da seama de unde vine căci în fiecare dintre noi stă, insondabil ca şi rădăcina ce va face lujerul nou să crească, un „aromân“ posibil şi veşnic.