“Ca mierea, ca fierea-cuvantul ” de Ion Marin Almajan aduna eseuri , interviuri ,”profiluri ” si crochiuri ce ar putea fi incluse in categoria unui ” jurnalism superior ” , cum , de altminteri , s-a practicat in mod curent de catre scriitorul roman cu o anumita altitudine a operei dar , mai mult decat atat , reprezinta si un bilant de etapa sau , mai bine spus, de varsta ; este optica unui moment de amurg ce risipeste pretutindeni un sentiment de intelegere universala ce se opreste , insa, la numai cateva principii capitale, care de obicei nu se negociaza .
Prozatorul ce ne-a dat o nuvelistica de un realism social in gust intebelic si romane al caror ceas interior a trecut de la traditia ” morii cu noroc” la un ” banatenism ” distilat in spiritul magicului sud-american (caci ” Matusa mea,Maria Theresia” este o combinatie fericita de Guiraldaes si Borges ) , se observa aici pretutindeni desi atitudinea si lucrarea in imediat par sa fie esentiale si totusi nu sunt. Caci nu simtul reportericesc impune aici si nici compozitia de foileton, care , de fapt lipsesc, fiindca autorul este grav si inflexibil pana la eliminarea nuantelor , ci mai degraba “insemnarea de carnet ” , jurnalul de ebosa literara , proiectul nesfarsit ce formeaza , la drept vorbind, o literatura de purgatoriu .
Opera insa nu se incheie cu aceasta creatie caci ii ramane autorului un element de ” fond neconsumat ” ce lipseste de aici desi , cu o sfortare anumita , ar fi putut sa se clarifice si in teorie , dupa experimentul romanesc reusit anterior , iar ” banatenismul ” vazut in epura si ca un strat de creatie de forta izvorului genuin va trebui sa fie obiectul reflectiilor ce vor urma .

~Comentariile de pana acum >> citeste aici >>

Origina acestei mici”reviste de autor”imi scapa ca moment dar nu si ca stare de spirit . Ea izvoreste , de fapt , din sentimentul de buna-voire fata de orice insemneaza efort in a ne exprima dar si din ” fericirea daniei ” . Caci am daruit carti ( si , uneori , le-am daruit facandu-le cu mana mea si ajutandu-i pe altii sa inteleaga ceea ce era doar ipoteza ori , poate , vis ) si mi s-au daruit carti , socotindu – se ca am nevoie de ele si ca le voi primi bucuros .Am avut nevoie – si am – de orice carte si nu am dispretuit niciodata fiinta ei fragila si misterioasa si atat de promejduita de apa si de foc caci , la drept vorbind , fiecare carte este o fiinta vie ce isi urmeaza viata ei adeseori mai lunga si mai enigmatica prin soarta decat cel ce a facut – o posibila .Istoria acestor insemnari este istoria unei vieti paralele caci eu traiesc de cand ma stiu – si cat va fi sa fie – intr-un altfel de univers , in ” universul lecturilor fericite “.

Oricat ar parea de neobisnuit , nota  esentiala este data culturaliceste azi  de numeroasele studii de ” istoriografie locala ” ce apar la noi creind un adevarat curent ce va trebui studiat cu staruinta in viitor si asezat la locul lui  spre a defini o epoca dominata in aparenta de panglicari si de irozi desi trasatura ei distinctiva o dau multimile tacute ce isi cunosc sensul ireductibil  . Intre acestea sunt destule cele ce pot deschide si alte perspective decat tipicul devenit aproape canon . Unele aduc un material insolit care , prea putin ori deloc cunoscut ,scapa de obicei atat  arheologului de viziune ingusta cat si istoricului  de catedra- prea adesea doctrinar marunt – si modifica perspective si incheieri cu aspect de “dosar inchis” . Altele , precum micul breviar intocmit de Eugen Petrescu sub titlul  ” Judetul Valcea. 615 ani de atestare documentara ” ( ed. Fortuna , 2007 ) , impresioneaza prin multimea de  stiri invocate socant desi cele mai multe se cunosc dar sunt  ignorate cu nepasare de  ” stiinta oficiala”.Rand pe rand , legende  de schit si povesti de folklor de aspectul eposului , toponimie si revizuire de atribuiri facute grabit se aseaza intr-o alcatuire ce comunica o istorie de voievodat.
Viziunea este in sine ” eretica “.Unii , rezemandu-se pe prejudecati , exclud din orice fel de examinare ceea ce , de fapt, insemneaza ” izvor local ” , istorie comunicata prin obiceiuri si, tradusa in etnografic , se investmanteaza  simbolic , si socotesc ” amatori ” si diletanti  pe cei ce iau in calcul acest strat capital ; insa aceste concluzii petulante nu au nici un temei .Noi avem o istorie ce inca nu s-a scris in datele ei ireductibile caci nesfarsita importatie de metode , de scheme si de canoane imprumutate cu nechibzuinta arata intelegeri potrivite in alte parti insa nu aici  unde prin ” document ” va trebui inteleasa inati de toate  o materie enorma ce depaseste “scrisul” si ” mentiunea de hronograf “.
La drept vorbind, “recucerirea memoriei ” se produce treptat si sensul ei ne vine adesea prin efort eroic si anonim , prin cercetari prea adesea pretuite putin desi meritele  sunt mari si , din perspectiva epilogului , vor fi si mai mari .Insa in aceasta opera colectiva , unde orice contributie ce respinge prejudecata aduce pasi urmatori ce vor calca pe teren ferm , orice adaos are insemnatatea lui si trebuie pretuit mai ales ca atitudine ” razaseasca ” , ecoul, de fapt, al clasei pozitive ce ne definste istoriceste .

SCURTE SONATE DE PIAN
Loredana A. Stirbu (n. 1970, Falticeni ) s-a afirmat nezgomotos , publicand in cateva reviste literare “pe hartie ” si mai ales in revistele ARP, editiile on-line ( Luceafarul Romanesc ,Tanarul Scriitor , Ecoul ) unde s-a afirmat cu adevarat ca autor de literatura . Membra in Asociatia Scriitorilor de Nord-Vest din Satu Mare, ea este de asemenea si redactor al revistei literare on-line ” Tanarul Scriitor “. ” Calatorie in Regatul Cuvintelor- Cameleon ” este debutul ei editorial care va fi urmat de un roman istoric si de o alta culegere de nuvele .
Uimitoare prin maturitate si putere in a se diferentia stilistic , proza Loredanei A.Stirbu apartine unui autor care va lasa fara nici o indoiala o urma in literatura romana , indiferent daca productiile ulterioare se vor adauga in acelasi regim de valori . Astazi inca , scriitoarea ne-a dat cateva nuvele de neuitat intre care probabil cea mai insemnata este ” Agatha”, un exemplu de proportie in felul cum se organizeaza materia si un document de stil precis si intensiv , rar intre contemporanii ei care scriu mai degraba torential si neingrijit , fetisizand cantitatea . Impun aici distinctia sufleteasca , o noblete de extractie clasica si intelegerea superioara a vietii care , intr-un anumit fel , amintesc de Marguerite Duras ( din “ Moderato Cantabile ” ) iar la noi de Bianca Balota ( cu ” Bal la regina Portugaliei ” ) .
Compozitiile acestea nu au nimic ” modern” in sens ingust caci nu stau sub apasarea nici unei mode trecatoare si nu cultiva nici mizerabilismul de culori pestrite ce apartine unui om decazut si cu simtire slabita de limitele de intelegere.Ele sunt , insa, “noi ” prin aceea ca nu repeta experiente consumate si nu adopta stil dupa caiet de modele . Prozatoarea nu calca pe pamantul batatorit de prea multi pasi ce ilustreaza de regula lipsa de originalitate.
Insa prin ce intereseaza aceste mici intocmiri daca nu, precum la altii , prin vointa , adeseori stearpa, de a crea impresiune cu orice pret ? Rostul lor consta in a descrie stari evanescente , tablouri in culori putine si mai mult sugestie decat contururi, facand , deci, o literatura de emotie nedeslusita unde aproape totul se citeste in doua coduri si chiar in mai multe . Continutul, de altfel, nu se poate povesti fiindca impresia de capatai nu sta in eveniment ci in senzationalul nobil si sentimental , avand mai degraba o muzicalitate a simtului epic decat observatie sociala ori fotografie obtinuta prin alaturari de fapte ce ar reproduce viata haotica.
Nici timpul si spatiul , ori asezarile de viata omeneasca nu sunt intrutotul definite , ceea ce inseamna ,oricat nu ar placea aceasta incheiere, o sustragere dintr-un contingent care adeseori strica daca este prea atent catagrafiat. Totul se petrece ” undeva ” si in vremi de ” oricand ” , adica intr-o realitate ce este si, deopotriva, nu este inteligibila prin vizionari obisnuite.De aceea si epica propiru-zisa e putina. In ” Musafirul “, un profesor de limbi clasice e vizitat la ora tarzie si pe o ploaie torentiala , de un straniu necunoscut care ii admira biblioteca si pleaca fara explicatii;dimineata toate cartile sunt cenusa. In ” Agatha ” ( productia de capatai , un adevarat ” coup de maitre ” ) doua femei ce se cunoscusera odinioara se reintalnesc spre a petrece cateva zile calme ,in Bucuresti .Dupa scurt timp , una din ele se prapadeste. “Morisca ” nu-i decat un sir de rememorari in tema copilariei pline de magie . ” Arabesque “- o poveste de sentimentalitati retinute si erotica prudenta . Si asa mai departe.
O simplitate izbitoare se observa numaidecat .Insa indaratul acestor desfasurari stau altfel de realitati ce abia daca se intrevad , presimtite de epicul ce se consuma mai intotdeauna prin sugestii . Si , totusi, muzicalitatea in compozitie se imbina adesea admirabil cu o picturalitate de proceduri putine insa de o forta uimitoare.Aceasta priveste mai cu seama universul de obiecte vechi care poarta ,la randul lor , un aer de mister si contin concentrate de povesti reduse la nuclee impenetrabile . Lampa cu abajururi baroce , portelanurile cu clinchet subtil , cotoarele de carti rare , mobila desenata cu virtuozitate , acestea sunt nu obiecte ci semne , oranduind in fond o lume veche si inactuala.
Inactualitatea acestei literaturi este , la drept vorbind , semnul cel mai evident al valorii care razbate din vacarmul zilei incetosate .
Debutul Loredanei A. Stirbu va constitui un moment in proza romaneasca recenta si chiar daca autoarea va ramane cu numai aceasta mica adunare de scurte sonate de pian opera ei se va evoca si in viitor.

UN LIRISM “HISPANIC” GENUIN
Impusa ca prozatoare si probabil ca inca o vreme apreciata cu precadere prin creatia in acest camp , Nusa Ilisie s-a exprimat , totusi , cu mai multa largime decat ceea ce se cunoaste in mod curent . Romancierul social si nuvelistul de , inca , prea numeroase indemnari ascund insa un poet de sensibilitati neasteptate si de un straniu hispanism genuin ce nu s-a castigat prin biografie , parand a fi o realitate de conformatie sufleteasca pasionala ce se intalneste mai rar la noi , desi nu fara o anumita preistorie. Caci poezia Nusei Ilisie este a unui fel de Lorca feminin si cu mai multa directete cultivand declaratia inflorata deopotriva cu un senzualism uimitor ce exista nu doar acum ci si in lirismul mai vechi si , deci , dadea semne inainte de a se naste geograficeste recent in mediul emotiilor toride. Cele dintai productiuni indicau , de altminteri , o inclinatie catre un fel de sentimentalism rebel chiar daca inca retinut . Poeta minulescianiza cu virtuozitate desi in registru mai putin cantabil presimtind aproape la tot pasul un fond galgaitor ce traducea aceeasi euforie a simturilor precum la Maria Banus in ” Tara fetelor ” ori in senzualismul de infatisari muzicale ale Magdei Isanos fara a se deduce , cu toate acestea , nici cea mai mica inraurire caci lirica exprima nu bibliografie ci o pasionalitate de fiinta naturala ce nu are nevoie de modele. Regimul ei este instinctual si ” modern” prin simtirile primitive si nu prin vointa de a se adapta , lipsind ” sistemul ” si ” creatia “in sens didactic dar eliberand senzatiile lipsite de aproape orice inhibitie care mai recent se manifesta cu o raspandire covarsitoare .
Acestea , ca si modul liric in tonalitati salbatice precum natura , fac din aceasta poezie un document sufletesc impresionant caruia tehnica si metoda lirica , daca se vor insusi , nu-i vor aduce nici un spor ci doar o denaturare nepotrivita . Poeta va ramane, esteticeste, in literatura romana atata vreme cat ” nu va invata poezie” ci o va exprima “in felul nesabuit ” ce apartine vietii de natura universala .

Poetă, prozatoare, reporter şi eseist, însă mai înainte de toate „făcător de cărţi“, Rodica Elena Lupu încă nu şi-a găsit locul potrivit într-o literatură care astăzi îşi organizează geografia de valori mai degrabă prin „poziţie“ decât prin „creaţie“. Şi aici, notorietatea de editor împiedică uneori examinarea fără determinări a creaţiei care este merituoasă şi ar reclama o analiză în amănunt căci, având lărgime şi o diversitate de poligraf ottocentesc, impresionează prin stăruinţă şi aport cantitativ.
În ceea ce are mai cunoscut şi i-a adus răspândire, Rodica Elena Lupu este mai ales prozator şi, de fapt, romancier chiar dacă „reportajele eseistice“ anterioare i-ar fi îngăduit dezvoltări mai interesante dacă s-ar fi produs la timp. Dar proza propriu-zisă nu dezvoltă etnologicul deşi o anumită înclinaţie către tradiţional şi clasic se observă de îndată şi se orânduieşte în măsuri verificate fiind, la drept vorbind, „inactuală“ la comparaţia cu o literatură a „veşnicului proiect“ şi cu disoluţia formelor ce încremenesc în ipoteza incongruentă. Principiile ei sunt, în fond, „vechi“ dar fără să dea semne de caducitate iar desfăşurările, ce nu complică o materie sufletească mai degrabă romantică, se fac cu proporţie şi calcul, arătând că prozatoarea nu inventează manierist.
Totul se învârte în jurul unor noţiuni aproape necunoscute azi, în experimentalismul mărunt şi adesea disgraţios, şi din acest unghi nu mai e de mirare a se invoca „mâna destinului“ şi „timpul ce judecă totul“, „miracolele“ şi „umbrele din trecut“, reproducând o „eternă poveste“ tradusă episodic în romane diferite într-o bibliografie ce arată o relativă industriozitate.
Între acestea, „Glasul inimii“ este episodul de „roman bourgeois“, fiind mai degrabă o combinaţie – în proporţii admisibile – de Hortensia Papadat Bengescu (deşi fără feminismul fiziologic din „Concert din muzică de Bach“) şi Mihail Sebastian din „Accidentul“ de unde se recunosc mediul şi viziunea sentimentală fără complicaţii sociale inutile. Însă acestea nu sunt înrâuriri ci un aer de familie sufletească ori trăsături comune de penel ce se traduc într-un realism reprodus indiferent de epocă şi unde lipseşte „modernitatea“ criantă şi declarativă. Abia dacă prin alăturările de episoade şi din mulţimea de personaje ce defilează succint pe o scenă în modificare continuă s-ar mai putea întrevedea câte ceva din tehnicile recente deşi impresia generică ar fi mai degrabă de „proceduri involuntare“. Prozatoarea rămâne în cadrele clasice şi ar fi lipsit de sens a o înţelege altfel decât e.

CORA SAURER CHIOREANU
Eseistica subtire , ” frantuzeasca “, a Corei Saurer Chioreanu din “ Pastile de.. minte si tablete de suflet ” ( ce se constituie acum , fara sa se fi oranduit intrutotul ) ar fi trebuit sa se inchege mai devreme intr-o forma sistematica spre a ilustra un scriitor inteligent ce si-a amanat prea mult aratarea productului definitiv . Ezitarile in directia exprimarii organizate , doar presupuse totusi, nu se pot explica , la drept vorbind, caci nicaieri nu se intalnesc dibuiri , imprecizie stilistica ori ” amatorism”, autoarea insasi exprimandu-se “en connaisseur ” si cu o exactitate ce pretinde exercitiu anterior si conceptie clara daca nu chiar ” opera secreta”. Insa indiferent daca aceasta exista , ceea ce rezulta merita subliniere si o privire mai atenta decat se practica de obicei.
Caci daca temele par jurnalistice ( obiceiuri rele , “limba ” siluita , protipentada ce se manifesta incoerent si chiar asezaminte de insemnatate publica cu rosturi gresite )si sunt ,deci, ” ocazie “, eseurile ( fiindca acestea sunt eseuri in toata puterea cuvantului) depasesc conditia comentariului ce traieste putin si se ridica la” literatura” mai mult decat prin stil care , in nu putine locuri , este eminent . Iata , de pilda, un remarcabil ” text “despre “salon “( inteles ca un spatiu al discursului complice,sediul sectei , locul unde se macina la moara timpului aceleasi cuvinte ), bavardaj , “realitate de vorbe necontinutistice ” , o compunere ce exercita o fascinatie rara insa , mai apoi ,si o anumita insatisfactie finala .Fascinatia isi are origina nu atat in stil ci si intr-un anumit fel de a privi obiectul ce se exercita nu doar fara prejudecati ( expresia omului liber ) ci si dintr-o perspectiva “din avion” ce inalta incidentalul in >>>>

ION MALDARESCU
Exprimat pana astazi in traditia unui “regionalism creator” teoretizat prin anii 30 de Al.Dima si practicat continuu de un curent eretic desfasurat in ” realitatile paralele” , Ion Maldarescu (n. 1941) ne-a dat cateva contributii remarcabile in materia istoriei locale valcene care se vor retine in bibliografia obligatorie a oricarei cercetari ce se va face in viitor. Staruinta in actiune culturala , tradusa in initiative dintre cele mai diferite( de la organizari de simpozioane, consfatuiri ori ” scoala informala ” si pana la contributia editoriala cu obiectiv in general ” recuperator”) se adauga in chip nimerit unei opere care ar fi meritat o soarta bibliografica mai buna.
Caci , de fapt, Ion Maldarescu este si un scriitor remarcabil care va putea fi pretuit dupa o masura mai dreapta atunci cand isi va aduna macar selectiv si categorial impresionanta jurnalistica risipita in publicatii de toata mana. Acestea nu sunt,insa, productii gazetaresti , sunt adevarate “eseuri sociale”, documente de epoca dar si fapt literar indiscutabil , aratand observatie,simt in a generaliza inteligent si talent in formularea ce nu se uita repede.cum se organizeaza opinia aici:apar categorii sociale , exemple din realitatea imediata ( si nu din fictiunile intelectuale), specimene si tipologii .Rezulta notiuni izvorate dintr-un talent in a formula memorabil (” manelismul “,care este un mod de viata si nu incidental de context ) si atitudini (fixarea in insectar si reactia populara de “curatenie de Pasti”) care , dezvoltate , ar putea aduce o viziune a desfasurarilor sociale indiferent daca acestea se trateaza episodic si cu aparenta de constatare simpla si concluzie de moment.
Insa Ion Maldarescu este si un comentator de literatura ce se sub-apreciaza voluntar de vreme ce exercitarile sunt,in aceasta materie, rare >>>>

” BULETIN INFORMATIV “, Romanian – American Heritage Center , SUA
Infiintat intr-o formula eroica si in alte vremuri de catre arhiepiscopul Valerian Trifa in America, “Buletinul Informativ” al asezamantului creat (“Romanian – American Heritage Center“) s-a transformat treptat intr-o publicatie cu individualitate care ,facand opera de raspandire de stiri privind organizatia ce il editeaza (ceea ce este inerent si foarte indeaproape urmarit), isi reazama inaintarea si pe un alt fel de obiective ,ce depasesc de fapt clipa si se proiecteaza mai departe in timp.
Cu aparitiile recente (intre care ramane memoriabil vol. XXVIII, nr. 4, Oct – Dec. 2006)”Buletinul” se afirma neted drept un puternic instrument de conservare a memoriei si de afirmare a ei intr-un mediu indepartat de origina naturala fiind tot mai bine orientat catre difuziunea ” ideii romano – americanilor ” in America de cand la conducerea lui se afla cunoscutul si apreciatul istoric Alexandru Nemoianu.
“Noua directie” se observa mai bine caci , prin raport cu alte perioade , revista are acum o proportie sporita de articole “englezesti ” , esenta acestei modificari fiind de buna seama “misionarismul” care ar trebui sa propage ceea ce Alexandru Nemoianu numeste , memorabil , “modelul existential romanesc“. Rezulta ca ” Buletinul ” este creatia celui ce il conduce , aceasta nu numai ca efort evident prin conceptie si doctrina cat si din punct de vedere al obiectivelor si intuitiei de perspective largi si de intervale lungi . Probabil ca si de-aceea el arata aproape ca o ” revista de
autor “, fiind , in buna parte , scrisa “direct” de insusi cel ce o dirijeaza. Aceasta situatie face ca valoarea materiei sa creasca si elimina “colaborarile intamplatoare” sau alaturarile mai putin compatibile astfel incat totul devine rodul unei conceptii si se supune in proportii echilibrate unui calcul ,la drept vorbind , minutios si inteligent . Si caracterul memorabil al materialului s-a intarit in acest fel. Din contributiile propriu-zise ale lui Alexandru Nemoianu, unele eseuri sunt cunoscute si au creat ecou in cartile lui remarcabile , aparute anterior ,desi aici sunt extinse in forma relativ ” revazuta” si ” adaugita”( precum cel despre ” Diaspora” si “Tara Veche”, eminent ), altele sunt insa noi si pe deplin trebuitoare , meritand o subliniere cu litera groasa mai ales suita impresionanta de “panegirice” si “pomeniri” (Col. Condrea, Rucsandra Sarbu de Bota, Stelian Stanicel) care au rostul de a arata calitatea morala , “urma”, efigia. Aceasta inclinatie catre “friza laica” am mai remarcat-o si altadata, citind cateva “portrete in eternitate” facute celor ce nu mai sunt dar bine-merita sa fie pomeniti si, cu vremea, ar putea sa fie chiar adunate intr-un mic volum ce ar insemna in sine un fel de ” breviar” sau o ” declaratie de principii ” ,inainte de a fi -ceea ce si sunt, la drept vorbind- fragmente dintr-un model de intelegere a lumii . Caci memoria vie, “discursul impotriva uitarii”, exemplul evocat ca si cum ar fi prezent (caci si este!) sunt moduri de a intari Traditia, facand-o sa coboare intotdeauna in viata cotidiana, organizata astfel ca un “prezent continuu”.

VIAŢA DE PRETUTINDENI
În luna februarie 2005, a răsărit la Arad „Viaţa de pre­tutindeni“. Scriu „a răsărit“ fiindcă asa s-a întâmplat, de fapt, ca şi cum ar fi apărut din nedesluşitul ce ne înconjoară o plantă de preţ, dintr-o specie aproape necunoscută ori pe cale de dispariţie. Căci, în vre­murile de azi când spiritul apucător, răul fără motiv şi injustiţia stăruitoare par a fi câştigat, transformându-se în chiar formula noastră de viaţă cotidiană, a face fără a cere plata, a dărui din ceea ce ţi-a rămas si, adeseori, chiar şi din ce nu îţi mai rămâne şi, cum se zice, „dai de la tine“, este gest rarisim, ce trebuie văzut, înţeles şi luat ca exemplu. Sunt unii care, în afară de a fi trăit precum alcătuirea nevertebrată din parazitism, socotesc astfel de atitudini ca fiind ridicule şi „demodate“, iar pe cei ce le evidenţiază, îi cred „naivi incorigibili“, ce merită luaţi în derâdere şi dispreţuiţi. Căci, în loc să se închine „Viţelului de Aur“ şi Stăpânului Rău, aceşti „oameni vechi“, ca de altădată, cutează a face ceea ce socotesc că este datorie morală şi sens al vieţii lor dedicată, fără arginţi, ca şi viaţa Doctorilor din s’inaxar, insondabilului ce se numeşte, prin câteva cuvinte, „tiparul din noi“, „Părinţii Patriei“ şi Tradiţia.
Sabin Bodea, făuritorul „Vieţii de pretutindeni“, un ast­fel de „naiv“ idealist, este din­tre cei puţini ce vor rămâne cu numele lui şi cu fapta ce ne lasă dincolo de clipa incertă şi trecătoare; căci asemenea fapte se sustrag contingentu­lui, şi mâine, când ne vom recuceri Ţara ce o merităm, vor fi luate drept model.

” DOR DE DOR ”
Revista „Dor de dor“, de la Dor-Mărunt, din sesul aproape ca o pampa sud-americană al României, împlineşte doi ani de la apariţie, o vârstă mai rară pentru stările de la noi, unde „centralismul“ întreţinut de prăduitorii de buget pare să triumfe în chip şocant şi neverosimil. Însă nu doar stăruinţa impune aici ci şi materialul. Oricine o citeşte fără a pune în lectură prejudecăţile curente în lumea noastră – unde servitorii Împărăţiei stăpânesc – înţelege că, în felul ei şi atât cât s-a putut, ea şi-a îndeplinit obiectivele iar „misiunea“ (fiindcă astfel de înfăptuiri ascultă de o misiune interioară) s-a putut pune în lucrare şi va da roadă la o vreme, dacă nu chiar încă de pe acum. Apar aici, dacă se recapitulează bibliografia completă, sute de poeţi, prozatori şi cărturari despre care se vorbeşte de obicei mai puţin decât despre „mandarinii clipei“ însă al căror sens în a exista esteticeşte este nu doar de a întări cantitativ creaţia şi, pe cât este cu putinţă, a exprima „voce nouă“, ci şi de a întreţine flacăra dragostei pentru literatură. Căci indiferent dacă istoria îi va reţine în cataloagele ei – ce sunt adeseori contrafacute încă de azi – ceva din această operă colectivă va rămâne şi peste timp, fiindcă ori de câte ori, în viitorul nedesluşit va exista un suflet care să se emoţioneze citind ceea ce se crede prin rea aşezare că ar fi „caduc“ sau „ne-modern“, acest ecou va spune că „omul“ şi „scrisa“ lui nu au murit de tot iar împrejurarea că astăzi aceştia există şi răspândesc vestea senină ce ne spune că se va mai scrie şi citi româneşte încă multă vreme de acum înainte are o însemnatate ce încă nu ştim să o preţuim şi să o subliniem aşa cum se cuvine.
Sunt însă unii care, înrâuriţi involuntar de maladiile „spiritului creol“ ce nu se mai vindecă la noi, îşi închipuie că asemenea reviste nu exemplifică decât stările de frustrare şi că sunt efectul unei reacţii de „marginal“. În această materie, ei aduc argumentul „valorii“ (de fapt, un feţiş dezgustător prin felul cum se invocă şi se întrebuinţează în vederea restrângerii „monopolului“) care de obicei este înţeles în forma unor „ratificări“ ce trebuie să vină întotdeauna de la un „centru imaculat“ şi să reprezinte acel bizar „consens al experţilor“ care nu-i decât o formulă fără noroc ce ascunde „dreptul la viaţă“ numai pentru „ei şi ai lor“. Aceste atitudini – şi ideologia ce le face posibile – trebuie înlăturate cât mai e timp şi până când ele nu vor deveni reazemul noii sclavii intelectuale ce se preconizează. Însă pentru a le trimite acolo unde le este locul, adică în neantul de unde au şi venit ca să strice ceea ce se înalţă cu greu, trebuie „faptă“ şi trebuie sacrificii. Ca şi alţii, care astăzi exemplifică revoluţia tăcută de la noi, unde cei ce sunt pentru dreptul oricărui loc de a se exprima şi-au înţeles deopotrivă rostul şi legitimitatea, Marin Toma nu a stat cu mâinile în sân; el a făcut posibilă, cu eforturi numai de Dumnezeu ştiute, o revistă literară în Bărăgan şi a izbutit să o ţină în fiinţă ani şi ani. Izbânda lui este, la drept vorbind, izbânda omului român ascultător de Tradiţie într-un veac neo-fanariot.

Poet din categoria marilor devotionisti de felul lui Traian Dorz , rapsodul ” Oastei Domnului ” , Dumitru Buhai, traitor in America la o varsta de patriarh biblic , ilustreaza astazi un fel de lirica prea putin cultivata la aceste intensitati ce nu sunt decorative ori carturaresti si pe care doar Ioan Alexandru o mai imbratisase , desi la alte concentrari si cu o anvergura categoric superioara . Insa creatia din ” Pasi spre fericire ” si “Bucuria Mantuirii ” impune prin sinceritate , experienta sufleteasca genuina si , in cateva cazuri , product sustras episodicului si jurnalului afectiv.
Genul insusi in a se exprima literar este indefinit si , de fapt , specific caci amesteca in acelasi fel de extaz trait atat poezie cat si eseu , constituind o melodie interioara continua si abia presimtit rapsodica . Pretutindeni in aceasta creatie izbeste un fel neobisnuit de intelegere a traditiei
unde nu atat “evocarea sentimentala”si “respectul inevitabil sunt capitale ( caci se subinteleg ) ci un fel de experienta aproape mistica , profunda si invecinata cu starea fara cuvinte , ce framanta prin inedit si tulbura cu adancime . Aceasta se intalneste rar si apare la cei care,prin insusi secretul de alcatuire , sunt destinati unui simtamant ce diferentiaza chiar daca in masurile literaturii asezarile sunt mai degraba in “serii ” decat in expresie individuala inconfundabila.
Unii ar putea zice ca in versuri precum acestea : Carpatii formeaza un arc maiestuos /Si Dunarea curge spre mare frumos./ Campia romana e-o holda manoasa / Iar inima mea simte dorul de casa…” suntem intr-o medievalitate tarzie ce abia ca aminteste pe Dosoftei insa aceasta incheiere nu este esentiala desi esteticeste se confirma. Caci din aceste stari de adoratie si de privire catre lumile mirifice se constituie o remarcabila eseistica de un lirism profund ,unde sunetele de tube ale ” Cantarii Romaniei ” lui Alecu Russo se recunosc si impresioneaza aducand ecouri ce nu se sting decat tarziu , dupa ce s-au depus in memoria colectiva : ROMANIA MEA este tara de la rascruce de vanturi, spre soare-rasare, dincolo de imensul ocean… Este tara mea de dor, de care doar gandind, in suflet, ma infior, caci multi ani in urma, eram nevoit s-o parasesc, fara sa stiu . daca vreodata, o voi mai revedea…
Am luat cu mine, in sufletul meu, imaginea tarii mele, ca o Doamna frumoasa, imbracata in podoabe alese, daruite de Creatorul cerului si al pamantului, in caierul vesniciei, cu mii de ani in urma… Am luat cu mine o tara ce o port, ca o floare ce o ingrijesc; si o am in sufletul meu, in culorile sfinte de curcubeu tricolor, ca sa nu uit ca am trait Acasa o felie de viata cu ai mei… Am luat cu mine de-acasa o tara in primavara mereu… Tara mea de aici – de printre straini – este limba romana, daruita si mie de Dumnezeu, ca sa gandesc, sa citesc, sa ma racoresc, cand dorul de casa ma-nvaluieste in nostalgie… Si-ti marturisesc acest sentiment acuma si tie, pe aripi de melodii inscrise in cuvinte de aur, de agrint si de fier, ca sa patrunzi tainele sufletului meu…
La drept vorbind , aici impresioneaza ” amintirea Paradisului ” , visul despre Hiperboreea , instinctul geografiilor de mari puritati proprii unui suflet de un lirism inalt a carui asezare in cuvinte nici nu mai este atat de importanta pe cat se intuieste in marea lui transparenta dedicata suprasensibilului.

Din creatia Ilenei Stanka Vicic , asezata in Slovenia precum banatenii traitori odinioara in ” tara la Imparatul ” ,ceea ce se cunoaste deocamdata (cateva grupaje de poeme , aparute razlet si neorganizat ) este mai putin convingator desi autoarea staruie in scrierile lirice si face proiecte pentru mai multe volume de poezii, ce sunt deocamdata inedite.Nici felul cum pare a le organiza nu ingaduie mai multe presupuneri caci ” Cuib printre stele” „Aripi frânte” sau „Trepte spre cer”(titlurile de laborator) sunt formule curente si nu “ieroglife” ori ” embleme ” si ,deci, nu dezvaluie decat prea putin dintr-un program posibil.
Acesta exista, totusi, caci lirica ei apartine unui suflet de indemnari devotioniste si contine un strat de o impresionanta religiozitate , avand caracteristici fara varsta estetica definita si care sunt tot atat de “moderne ” in gust claudelian cat si medievale , precum in laudele ce traduc in cuvinte adoratia giottesca fara insa uimitoarele linii de puritati pre-rafaelite . Lipseste , deocamdata , “materia bizantina” ce poate nici nu apartine bibliotecii confesionale si uzului ritualistic curent.
Oricum ar fi , acest strat comunica direct si se sustrage desfasurarilor in timp , corectiilor treptate si modificarilor ce ar aduce o evolutie caci , in ultima analiza, Ileana Stanka Vicic este un scriitor nascut , nu facut , astfel incat ceea ce se cheama la altii “evolutie” – si care,de obicei,decurge din acumulare de lecturi diverse,exercitiu si instructie – nu se reflecta aici , chiar daca exista .Scrisul este la ea fluid imediat , substanta nedeslusita si amestec de devotiune , memorie si observatie in realitatea de dincolo de vazut , luand infatisarea unei eruptii care , aparand brusc , nu se ingradeste in stil si model ; ea scrie natural , ca si un fenomen ” neganditor “din lumea inconjuratoare unde o farama de suprasensibil exista , asa cum exista in toate cele ce ne inconjoara.
Insa nu in lirism sta insusirea ei unde ar trebui sa se puna marile nadejdi . De fapt, cele mai tulburatoare productii sunt (contrar nazuintei si conceptului de creatie ) nu poemele,candide si uneori declarative ,ci fragmentele de “jurnal”,adica insemnarile compuse fara nici o supraveghere , un fel de proze de aparenta involuntara , inca prea putine ca numar ,care impun printr-o modernitate baroca si printr-un gen de arhaism de ” limba originara” ce amesteca idiomuri diferite , senzatii de nedefinit , strafulgerari de memorie si reverii eretice , oranduite fara echilibru si impunatoare prin materie genuina.
Caci indiferent daca poemele -adunate atent spre a capata unitatea trebuitoare – se vor constitui intr- o carte – sufletul secret se exprima in aceasta proza de posibil jurnal – uneori socant si imprudent- ce va trebui dezvoltata ,fara a se urmari constructie , retorica. simetrie si,in fond, “compozitie” si este in afara de indoiala ca aceasta va fi creatia ce va cantari greu daca scriitoarea isi va asculta ” vocile interioare”

“DESPRE UN PROIECT SEMI-EŞUAT, SOROC ŞI HAZARD”- postfata la volumul ” Spovedania unui colectionar de arta ” de Bucur Chiriac,ed. Carpathia Press , 2007
„Spovedania unui colecţionar“, încheiată de Bucur Chiriac în toamna anului trecut şi editată de mine acum, este o carte rară din categoria de altadată a literaturii pedagogice şi va trebui citită pentru însemnătatea ei de „document“ deopotrivă sufletesc şi istoric. Materia însăşi pasionează şi conţine nenumărate episoade memorabile. Unele sunt „biografie“, fiind reconstituiri de episoade de viaţă ce se vor întrebuinţa, poate, de către istoricul literar de mâine; altele desfăşoară multicolore tablouri de epocă unde distingem chipuri, evenimente şi caractere însă, mai mult decât atât, o lume ce a biruit drama şi nici măcar nu socoteşte folositor a o evoca. Căci acolo unde mulţi aduc un aer de revanşă şi dau interpretare reducţionistă unde e nevoie mai degrabă de înţelegere, documente căutate cu lărgime şi intuiţie în a descifra sensurile ne-ideologice care acelea vor sta rezemate solid şi rămân, Bucur Chiriac pune seninatate şi chiar un gen de „naivitate“ de cărturar de clasă pozitivă ce îl defineşte şi pe el şi aşează omul în planul prezentului continuu şi dincolo de rătăcirile interminabile ale clipei. Fiind în chip evident o „memorialistică de mediu artist“ (căci autorul a fost unul dintre colecţionarii cu faimă în România „din preajma anului 2000“ şi descrie cu detalii adeseori inedite lumea atelierelor de pictori şi „secta iubitorilor de artă“ de la noi), „Spovedania“ nu rămâne aici şi devine, în felul ei, o schiţă de posibil roman balzacian ce înfăţişează chipuri, evenimente şi „tâlcuri“ ce se vor aduna la o vreme oarecare în alte scrise şi ieşind din alt condei. Povestea naşterii acestei cărţi acestei cărţi are ceva misterios căci deşi ea exista în „potenţial“, avea nevoie de un impuls în a se concretiza. Pe acesta i l-am dat eu. Prin toamna lui 2004, când felul cum înţelegeam lumea se modificase radical de câtva timp, m-am gândit că aproape în orice clipă sta secretul vieţii şi că evocarea vremurilor ce s-au dus trebuie făcută cu orice efort trebuitor, indiferent dacă această obligaţie se încuviinţează ori se lasă la o parte, amânându-se aşa cum face omul nepăsător deobicei. Întâiul „depozitar de timpuri trecute“ ce îmi venise în minte a fost Bucur Chiriac, al doilea, cunoscut mai îndeaproape de prea puţină vreme, mi-a apărut ca fiind venerabilul avocat Vladimir Boanţă. Despre Bucur Chiriac ştiam destule însă privirea însăşi a tablourilor lui îndăratul cărora stătea câte o istorie concentrată parcă într-o ieroglifă întărea ideea iniţială şi îi dovedea lărgimea cu deschideri mari. Nu mai rămânea decât să-i pun întrebări şi să urmăresc pas cu pas cum cartea, de fapt „construcţia“ ei, începe să se ridice din imaterialul gândului tulburat. Însă stimulul nu a trebuit înnoit ci doar evocat: odată ideea fiind formulată, amintirile lui Bucur Chiriac au început să curgă în şuvoaie şi totul s-a pornit ca şi cum — la o simplă învârtitură de cheie — întregul univers al poveştii prinsese grai şi îi vorbea. Pe Vladimir Boanţă, unul dintre ultimii reprezentanţi ai „Bucureştilor de altadată“, ajuns nonagenar însă înzestrat cu o memorie de detaliu care mă fascina mereu, nu am izbutit să-l fac să vorbească la vremea potrivită căci s-a dus din această lume la câteva luni după ce răsfoisem împreună albumele cu fotografii de acum şaptezeci de ani şi înţelesesem că va trebui să mă grăbesc. Dar n-a fost să fie. Şi când am găsit, după ce casa îi rămăsese goală, scrisorile de odinioară şi multe din fotografii aruncate — de moştenitori neînţelegători — în pubela de gunoi, sentimentul de zădărnicie universală mi-a apărut şi mai puternic. Iar gândul ireparabilului a căpătat un aspect palpabil şi cu efect cumplit. Dar cam în acelaşi timp, mă mai gândisem că există nu doar „memorie“ ci şi>>>>
12 Aprilie 2007, Sf. Sava Gotul de la Buzău

UN „SLAVICI DE BUCOVINA“ – postfaţă la vol. “BOABE DE LACRIMI” de Vasile Plăvan, ediţie îngrijită de Mariana Gurza (ed. Carpathia Press, 2007)

Indiferent dacă este o restituire cu greutate sau o completare de întreg cultural prin alăturarea tuturor producţiilor exprimate, „Boabe de lacrimi“ de Vasile Plăvan îngăduie o discuţie obligatorie (care, însă, nu se face la noi) în materie de istoriografie literară şi de acces la documentul originar. Căci, de fapt, deşi acesta este un „caz“ de scriitor uitat şi cu operă risipită din ignoranţă, nepăsare ori rea-voinţă, „canonul semi-uitării“ pare ca s-a impus într-un mod şocant în această literatură care nu-i capabilă nici până astăzi să aibă măcar un singur autor cu ediţie de „opere complete“ aşa cum pretutindeni în societăţile aşezate este normă nediscutabilă. Arareori doar câte un spirit scormonitor ori sentimental reciteşte cărţi vechi ce abia dacă se mai ţin în cotoare sau răsfoieşte ziare şi reviste din vremuri parcă antice şi mai descoperă câte un nume, câte o creaţie fără „cotă“ ori idei rămase fără descendenţi; şi se miră. Acum, „restituirea“ nu apare întâmplător ci îi aparţine Marianei Gurza care, fiindu-i „rudenie“, ilustrează tipologia „urmaşului veghetor“, rară şi ea la noi, unde uitarea şi risipa au devenit regulă de fier şi atitudinea cea mai răspândită. La drept vorbind, Vasile Plăvan merită o ediţie nouă şi poate că în viitor chiar şi o ediţie integrală dacă năzuinţa de a nu-i lăsa numele să revină în penumbră de unde iese acum, se va însoţi şi de un efort bibliografic nu de tot mărunt. Dar va fi nevoie de căutări în revistele bucovinene de acum aproape un veac şi poate, dacă va interveni şi norocul, de investigaţii lungi şi anevoiase în arhive unde adeseori trebuie căutat acul în carul cu fân.

„Boabe de lacrimi“ confirmă un „autor de epocă“. Proza lui este în chip izbitor sămănătoristă, eticistă şi „iorghistă“, arătându-ne un fel de Slavici de Bucovina însă mai degrabă un Slavici de „Popa Tanda“ decât cel din americanismul „Morii cu Noroc“. Această constatare se impune. Însă perspectiva curentă ce dispreţuieşte astfel de producţii sub cuvânt că ar fi „primitive“ şi ilustrând un ţărănism înapoiat trebuie înlăturată. Origina ei este, însă, surprinzătoare căci deşi aşezat în categoria „dosarelor clasate“, semănătorismul nu cunoaşte până astăzi chiar decât examinări ideologice şi contestaţii doctrinare (ce vor trebui şi ele explicate cândva) şi nici o analiză de perspective estetce şi de integrări în evoluţii de ansamblu. Cine se va încerca în această materie va întâlni, totuşi, realităţi neobişnuite de unde s-ar putea să rezulte altfel de legături cu producţiunile anterioare sau cu cele ce i-au urmat căci „sămănătorismul“ se va înţelege cu vremea drept o viziune antropologică, a omului pur şi a „bunului sălbatic“, anticipând un fel de ecologie care astăzi dacă ar fi cunoscută ar avea adepţi şi susţinători.>>continuarea aici>>
martie 2007

UN EXEGET AL”CERULUI DE VALORI”
Cu oarecare vreme in urma,sa tot fie vreo doi ani si ceva, incepusem sa urmaresc cu interes ,in ” Argesul Ortodox”,un fel de rubrica -din pacate nu chiar saptamanala -continand insemnari despre carti si scurte adnotari de teme diferite ,alcatuite de Octavian Darmanescu,ce aveau,insa, in comun atat stilul(elegant si visator)cat si atitudinea ,echilibrata si “integratoare”.
Erau niste comentarii de o tinuta ce sarea in ochi de indata caci nu aveau nimic din compilatia indigesta a scrierilor”popesti” (stimabile in fond dar constituind esteticeste un fel de neo-folklor confesional fara o semnificatie mai inalta) si nici din potrivirile sterile ,obraznice si in limbaj abject ale unui gen de “intelocrat”contemporan ce nu poate arata decat un ireductibil suflet de sluga cu gand josnic.Cam tot ce se aseza treptat ,formand un jurnal de lecturi libere si ingenioase,defineau un ganditor fara prejudecati,al carui crestinism era nu declarativ ci insusit si ,la drept vorbind,consubstantial.
Cateva din aceste contributii inmultite cu vremea s-au adunat acum intr-un volum ce se cheama -destul de neobisnuit- ” Convertirea prin literatura”, al carui titlu nu va placea mintilor incuiate care astazi se inchina noului totem stupid care este>>continuare aici>>

februarie 2007

O PARTE DIN „ROMÂNIA TAINICĂ” – prefaţă la vol. “DANIE, LOC ŞI BUNĂVOIRE” (ed. Intermundus, 2006) – despre “Colecţia de artă românească Marieta şi Bucur Chiriac”

Ideea de a face să existe această carte am avut-o în vara acestui an dar luându-mă cu altele – care s-au dovedit că, de fapt, nu meritau atâta stăruinţă – am lasat-o deoparte şi am amânat-o fără un termen precis. Abia acum câteva zile, când trimiţându-i lui Alexandru Nemoianu, în America, mai multe imagini din „casa magică” unde se adunaseră comorile Marietei şi ale lui Bucur Chiriac, mi-am dat seama, citind tulburătorul răspuns ce îmi dăduse, că greşisem, şi că sosise vremea potrivită de a o săvârşi. De fapt, ceea ce îmi scrisese cel ce a arătat „Semnele Vremii” m-a întărit în convingerea mea şi m-a fortificat în hotărârea de a face tot ce este omeneşte de făcut pentru a ne arăta „faţa noastră secretă”, tiparul neschimbat şi impenetrabil. Căci contrar a ceea ce se crede, România tainică este incalculabil mai demnă de a fi ţinută minte şi mai bogată prin atitudini, gesturi şi chipuri exemplare decât „Româniile de suprafaţă” şi decât „ţara simplificată”, născocită pentru vitrină şi pentru creaţia de realităţi fictive ale „jucăriei circulare” ce năuceşte mulţimile şi le împinge în haosul fără viitor.

Ocazia acestei cărţi este o danie, de fapt o „Colecţie de artă românească” adunată de proprietari în mai bine de cincizeci de ani de ani printr-o impresionantă stăruinţă, prin nenumărate privaţiuni şi reţineri care, toate, au însemnat supunerea la un scop superior şi la o idee înaltă ce se înţelege rar şi se preţuieşte şi mai rar. Ea este, deopotrivă, istoria unui vis: căci donatorii de azi au nădăjduit întotdeauna că vor apuca ziua când rodul eforturilor se va traduce într-un dar către locul de unde se trag şi pentru cei care, în viitor, ar putea să le pomenească „numele bun” şi să-l facă, aşa cum şi merită, de neuitat.Povestea acestei danii va trebui spusă odată în amănuntele „vieţilor exemplare” ce ne sunt trebuincioase ca model şi cu mai multă materie decât micul compendiu încercat aici. Căci, la drept vorbind, Marieta şi Bucur Chiriac sunt doi oameni obişnuiţi, ce ne sunt contemporani. El a fost muzeograf, apoi funcţionar de editură şi de minister, a scris cărţi de poezii şi de călătorie; ea a fost profesoară. Şi-au pierdut fiica în tinereţe şi această tragedie cumplită i-a pecetluit pentru toată viaţa. Au avut „casa deschisă” ani de zile, primind întotdeauna pictori, scriitori, „lume culturală diversă”, o mică utopie de Bucureşti de altadată pe care am înfăţişat-o, atât cât m-am priceput, în „Tablou imaginar de familie”, unul din volumele din „Memoria ca un concert baroc”. Acum sunt bătrâni şi bolnavi. Îi cunoscusem odinioară dar ani la rândul nu i-am mai întâlnit, în vremea când eu mă retrăsesem cu totul din „realitatea cotidiană”; până când mi-au deschis uşa ca să îmi ceară să îi ajut să nu fie zvârliţi în stradă de către „noii stăpâni”. Era, cred, prin anul 2002, când isteria „redobândirilor” (de fapt o uriaşă afacere controlată de aripa economică a „Marii Cârdăşii” româneşti) începuse să-şi arate cele dintâi urmări catastrofale. Casa unde locuiau de zeci de ani – şi unde se adapostea colecţia strânsă cu sacrificii şi adeseori chiar şi cu preţul pâinii luate de la gură – era aşezată pe strada Povernei, aproape de Piaţa Romană, la câteva străzi de clădirea unde locuim; o zăream uneori seara când ieşeam împreună cu Mariana Brăescu să luăm aer, după zilele nesfârşite şi grele de trudă neimaginabilă, înhămaţi la jug ca să câştigăm bani şi să rămânem liberi şi „răzeşi”.
Povestea lor era dramatică prin efect însă>>continuarea aici>>
____________________________________________________

ŞLEFUITORUL DE LENTILE sau „Cum se naŞte o carte”

PSEUDO-POSTFAŢĂ la vol.” Bastian,si alte confesiuni” de Dimitrie Grama

Dragă Dimitrie, mă tot gîndesc de cîteva zile, de cînd am terminat „Vremea Seniorilor“, cum ar arăta mai bine cartea ta de poeme. Întîi, materialul: am tot primit, în mai multe rânduri, diferite creaţii fără să aflu dacă ar avea vreo unitate sau nu. Unele ştiu că ar face parte din ciclul de „Confidenţe“, care începe cu „Bastian“; altele au sosit capricios şi pe căi diferite. În total, sînt cincizeci şi patru. Fiindcă ar trebui să arăţi chipul de acum, într-un mod cît mai coerent, criteriul de căpătîi ar fi, deci, unitatea. Dar şi diferenţierea faţă de etapele anterioare, dacă există. Ar fi putut să nu existe: sînt poeţi, unii înzestraţi şi capabili a lăsa operă majoră, care, scriind monocord, dezvoltă necontenit cam acelaşi tip de poezie, scriu, de fapt, o singură poezie în episoade, ca o rapsodie cu mai multe părţi. Dar diferenţele există aici. Poezia de acum este în orice caz altfel, cu o continuitate totuşi, faţă de cea de dinainte. Are un lirism ce rezultă din notaţie, din observaţii de realitate care, selectate astfel, se înfăţişează cu toată magia lor. Au şi mai mult mister, dar un mister ascuns în multe fapte cotidiene. E un gen pe care îl prefer şi l-am întîlnit, în anii ‘60, la unii poeţi francezi, mai ales la Prévert, şi la unii pseudo-şansonetişti dar această alăturare nu arată „surse“ ci o posibilă familie de creaţie şi o întărire în judecata de valori. Astfel încep să-mi formulez cîteva opţiuni. Ar trebui eliminate, deci, atît poemele care nu seamănă cu linia principală şi cîteva care sînt declarative şi dau impresia de neterminat (fiind atît de „puţin compatibile“ cu vîrsta lirică actuală) cît şi unele prea vizibil conduse cu o anumită retorică, în vederea obţinerii de efect.

Există în toată materia un strat care dă tonul şi astfel ar trebui să fie gîndită o carte care nu-i, de regulă, o culegere de producţii disparate ori unificate doar fiindcă le-am scris acum, deci „contemporane“ între ele; aceasta e o construcţie intelectuală, cu sensul ei interior, un concentrat de timp spiritual, o hieroglifă a unei experienţe constituite. Cînd toate acestea se îndeplinesc, atunci cartea este gata. Nucleul ei ar trebui să fie, deci, „Bariere“, „Podul“, „Piatra vrea“, „Cerebelări“, „Coridorul“, „Vînătorii de păpădie“ (splendid!), „Nelinişti“, „Ecoul Cuvîntului“, apoi – din ciclul mai recent, pe care îl prezentai drept „altă carte“ şi îl intitulai „Confidenţe“ – poezia „Bastian“, care este cea mai frumoasă.

M-am întrebat dacă să nu fac aşa cum spui, adică să alegem vreo 28-30 (adică „nucleul“ plus derivaţii) şi să încheiem cartea în acest fel, lăsînd „Confidenţele“ să se nască separat, ca o altă carte. Ipoteza rămîne valabilă. Dar nu aş prefera-o. Dacă le-am alătura şi pe cele opt (din „Confidenţe”) ar rezulta un ansamblu cu unitate şi suficientă materie căci o carte de douăzeci şi ceva de poeme noi parcă nu seamănă cu un „întreg“ fiindcă o carte ar trebui să fie şi un obiect finit. Numai dacă ar fi o selecţie din „cele mai frumoase“, adică „lamura“, nu ar supăra cantitatea mică fiindcă ea ar atîrna greu. În aceste condiţii, mă gîndesc să facem o alăturare între cele primite „pînă în decembrie“ (selecţionate şi cernute) cărora să le adaug şi pe unele din cele „de după decembrie“, de fapt „Confidenţe“. Ar rezulta un întreg posibil, o materie de unde s-ar alege, cîntărind aproape farmaceutic totul şi aducînd un echilibru de medie pentru greutatea enigmatică a „fructului ce va căpăta chip“.

Recitind totul în această formulă, viziunea unui ansamblu închegat îmi pare că se impune. Acum ar mai trebui stabilită ordinea lor, care şi aceea are o funcţie „teatrală“ bine definită, căci o carte, fiind o construcţie cu conţinut „dramatic“, ar trebui să urmărim>>continuare aici>>>

februarie 2005
_____________________________________________________

POVESTEA „ZEULUI ÎNTRUCHIPAT“Post-fata la volumul”TIMP si SARBATOARE”de Julia Maria Cristea(ed.Carpathia Press,2006)

Specializată până astăzi într-un fel de „literatură cu ocazie geografică“, de fapt un gen propriu care amestecă, adeseori pasionant, evocare, document şi reportaj, Julia Maria Cristea nu-i, la drept vorbind, un scriitor prolific deşi opera există şi a găsit o formulă potrivită în a se exprima. O „istorie sentimentală a Vienei“, socotită a fi încă nedefinitivată, există totuşi şi se citeşte cu delicii, un reportaj despre Thailanda, având extensiune şi „material“ exotic este conceput într-o manieră atrăgătoare, de „povestire prelungită“, unde observaţia directă şi documentul se întâlnesc în măsuri echilibrate şi policrome – acestea sunt, la drept vorbind, creaţie în marginea „realităţii imediate“, unde, totuşi, straturi diferite, unele prea puţin vizibile, se disting ori se bănuiesc. Nimic nu ar părea să presimtă, de fapt, o altă perspectivă decât aceasta care, în orice caz, alcătuia „o formulă“ şi asigură o anumită continuitate de „proză de bel-canto“.

Dar pe la jumătatea lui ianuarie, în acest an, recitindu-i câteva din producţiile recente ce se publicau, cu o exactitate de ceasornic traducând „ocazia calendaristică“, mi-am dat seama că acestea năzuiau să se alcătuiască într-un chip definit, formând o carte ce există şi este constituită. Modul însuşi de a se naşte mi s-a părut tulburator. Ea cuprinde „tradiţiile re-trăite şi reconstituite“ într-un fel ce nu aparţine etnologului şi, deci, savantului (deşi se alcătuieşte cu atenţie şi se documentează) ci scriitorului care năzuieşte nu doar „să recupereze“ o viaţă tradiţională ce nu s-a stins ci şi să se explice, în straturile lui profunde şi, poate, insondabile, arătând „cine este şi de unde vine“.

Aceasta este o atitudine mult mai răspândită decât ni se pare acum când privim totul mai degrabă din perspectiva „culturii de consum“ şi a realităţilor de societate superficială curentă căci, oricât ne-am închipui ca fiind moderni, noi avem încă viu şi nedesluşit un îndemn misterios către „origină“ şi „rădăcini“ care, la rândul lui are un grad de generalitate, deşi se observă puţin şi se desfăşoară tainic; însă acesta va rezista peste timp fiindcă ilustrează „diferenţa“, diversitatea şi, până la urmă, „arhipelagurile de specificuri“. Unii, care nu înţeleg că este cu neputinţă a se exprima „în afara seriei“ dacă nu îşi găsesc, pe lângă „dimensiunea individuală“ şi „dimensiunea colectivităţii specifice“, îşi închipuie că aceasta ar fi atitudine >>>>>

_____________________________________________________________________________

DOUA CARTI DE ALEXANDRU NEMOIANU

FRAGMENTE DINTR-UN PATERIC

Încă prea puţin preţuit precum ar îngădui opera ce ne-a dat şi înzestrarea rarissimă de scriitor profetic şi de înţelept, Alexandru Nemoianu constituie în sine o apariţie stranie şi ilustrează un destin neobişnuit. Formaţia intelectuală se produce în România, prin studii în istorie şi arheologie şi, deopotrivă, prin cercetare arheologică şi în muzeografie; acestea îi asigură o pregătire solidă şi perspective noi faţă de „ştiinţa oficială”, pe care adeseori savantul o pune sub semnul întrebării şi îi constituie „alternative” .

Stabilit în 1982 în SUA, Alexandru Nemoianu îşi dezvoltă treptat şi într-o manieră inedită viziunea faţă de cultura română şi, în acelaşi timp, şi o perspectivă antropologică insolită, unde participarea ideii de Tradiţie este capitală. Obârşiile culturale, definite de o substanţă polimorfă – unde intră bizantinitate, etnografie, „tradiţie culturală” şi „istoriografică eretică” (în sensul unui anumit profetism autohtonist, de felul lui Haşdeu, Iorga sau Nicolae Densusianu) contribuie în chip hotărâtor la această conformaţie de maturitate.

Opera esenţială apare oarecum târziu dar este cu atât mai bine aşezată cu cât dibuirile „de tinereţe” sunt puţine şi nesemnificative. Dar când apare, se înşiruie, rând pe rând, câteva din cărţile „mari” ale scriitorului, precum „Borloveni” (1999), „Bucureşti. Puccini 4 şi împrejurimi” (2000), „Acum” (2004) „Treziri” (2005) şi mai cu seamă cele două volume capitale, ce modifică poziţia autorului în literatura română şi revelează direcţia culturală de înfăptuitor, confirmând „sensul tradiţiei” şi caracterul ei de „lucrare în nevăzut”: „Întâmplări şi vise” (2002) şi „Tărâmuri” (2003). Formula lor eseistică este de o izbitoare originalitate iar aspectul sapienţial sporeşte de la un episod la altul. Căci această literatură nu doar că izvorăşte, prin substanţă, din Tradiţie ci şi o exemplifică în modul literar ce se agregă. Aceasta este materia ireductibilă însă opera nu se rezumă numai la atât. Alte contribuţii, ce au valoarea lor, sunt dedicate istoriei „românului american”: „History of the United Romanian Society; Istoria Societăţii Unirea Românilor” (1995, în colaborare cu Eugene S. Raica), „Cuvinte despre românii-americani (I-II), (1997-1999) şi „În America, la Vatră Românească” (2001). Sunt cercetări ce anticipează teoriile recente privitoare la „Noul Român”, a căror însemnătate se va întări cu cât vremurile vor părea mai nedesluşite şi trebuinţa de certitudini se va arăta mai stăruitor.

Cartea de faţă este o culegere de „gânduri tainice”, în felul unor „poveţe de Pateric” şi adaugă la trăsăturile sapienţiale ale acestei opere o contribuţie de strat secret. Ea va fi înţeleasă astăzi dar şi mâine, când se va preţui din ce în ce mai mult. M-am gândit întâia oară, cu o oarecare vreme în urmă, că o carte de acest fel ar putea fi posibilă; era cred că în miezul iernii trecute, după ce încheiasem, cu greu, lectura cărţilor ce primisem de la Alexandru Nemoianu şi de la editorul său. Spun „cu greu” fiindcă acestea erau, şi sunt, cărţi complicate ce se cuprind în mai multe straturi decât ceea ce ni se arată la o prea repede examinare. Cel dintâi este întruchipat de imaginea de suprafaţă. Privite în aspectul lor exterior, şi „Întâmplări şi vise” dar şi „Tărâmuri” sau „Borloveni” ne apar în felul unor „culegeri” de eseuri, ce conţin reflecţii cu tema variată, dizertaţii abreviate în jurul unei idei sau gânduri cu aparenţă de înşiruire de note de jurnal, înscrise ca să nu se uite şi să se dezvolte mai târziu, când se va putea. Pretutindeni izbitor este, şi se observă numaidecât, stilul distins, elegant, având un echilibru ce se traduce prin nobleţea frazelor şi a cuvintelor, de fapt prin aspectul atipic al formulei de a compune într-o manieră>>>>

_________________________________

DOUĂ MODELE DE „RECONQUISTA“: „PĂSTOR“ ŞI „SĂMÂNŢĂ“

Evoluţia operei lui Alexandru Nemoianu de după „Semnele vremii“ (2005) se produce organic deşi cu aparente reformulari ce nu sunt decât aspect superficial peste o înaintare de râu subteran cu izvor ce nu încetează. „Fragmente din vremea persecuţiilor“ conţine, astfel, eseuri, „însemnări răzleţe“ şi adnotări datând din anii 2005 şi 2006 şi doar câteva fiind reluări din volumele anterioare „Întâmplări şi Vise“, Tărâmuri“, „Treziri“ şi „Acum“; însă acestea nu constituie decât elemente de fundal sau adaosuri pentru o înţelegere nuanţată a poziţiei intelectuale şi a opţiunilor. Direcţia de organizare a acestei cărţi dezvoltă în mod natural opera de gânditor creştin a lui Alexandru Nemoianu fiind un punct de vedere nou şi articulat asupra „modelului existenţial românesc“. Ea arată însă mai apăsat sensul acţiunii intelectuale şi metoda de gândire. Dar, la drept vorbind, nici nu a fost dificil ca acestea să se organizeze. Există în doctrina desfăşurată aici, ca şi în eseistica istoriografică anterioară, trei idei capitale ce împânzesc întreaga creaţie încă din momentul originar ori al „trezirii“ la realitatea metafizică: „Imperiul ca esenţă a răului“, răsfrângerea acestuia „în marginea Împărăţiei“ (sau, cum s-ar zice în termen „tiers-mondist“, „efectul de colonie“) şi, în sfârşit, „răspunsul naţional“, renaşterea sau „enigma prin Neamuri“. Acestea indică, în fond, o „tensiune universală“ cu început vechi şi fenomenologie descrisă abia la o vreme, ce se traduce în formulări cu notorietate precum „corsi i ricorsi“ lui Giambattista Vico ori cantemirescul „incrementa atque decrementa“, fiind în ultima analiză principiul catolic de „conquista“ ce aduce aproape mecanic recucerirea, „eliberarea, deci „reconquista“. Ele nu încetează acum ci se dezvoltă căci oricât ar avea schemele invocate precedenţe, azi se manifestă cu un anumit grad de inedit iar „ondulaţiunea“ exprimată de Vasile Conta (căci la noi există, la rândul ei, o tradiţie de gândire în „deal“ şi „văi“ istorice) nu mai apare tot atât de clară precum altadată. „Răul“, aşa cum îl denumeşte pretutindeni autorul în terminologie creştină, se extinde în forme inedite şi cu procedări de aparenţă difuză deşi „modelul“ rămâne fără nici o îndoială „repetitiv“ şi inapt a se adapta. În această materie, noutăţile sunt aici puţine căci, în teorie, despre „Imperiul răului“ există o bibliografie impresionantă iar autorul a scris până astăzi cu stăruinţă şi în mai toate cărţile, şi dacă ar trebui să fie înfăţişată tema în chip exhaustiv ar trebui reluate toate şi reproduse încă o dată. Obiectul nu este totuşi acesta şi atât cât este cuprins aici („specimene“ doar, şi ilustraţii) este proporţional destul căci esenţa cărţii, sau accentul ei, constă în „ideologia reacţiunii“ mai mult decât din înfăţişarea „vrăjmaşului“ care trebuie numai „evidenţiată“ printr-un inventar de „urme distinctive“ şi doar prin demonstraţie sumară ce trebuie „văzută“ ca o fotografie fulgerătoare de avertisment. Esenţialul aici îl constituie, aşadar, „răspunsul“ şi mai ales „ceea ce nu piere“ fiindcă, de fapt, imobilitatea Arhetipului nu se poate pune la îndoială şi desemnează factorul ireductibil şi ordonator. Aceasta se înfăţişează printr-un complex deopotrivă „simplu“ (adică numenal) dar şi complicat prin formele diverse şi aparent „nelegate“ în reţeaua organică subiacentă ce impresioneză prin înşiruirea de elemente aproape naturale. „Loc“, sanctuare, „istorie vorbită“, modele populare, exemplu social contemporan („gospodărism“), instituţii atipice nu obligatoriu de esenţă folklorică ori derivate pe canal etnologic, sfinţi bisericeşti şi „model cărturăresc“ etc. – nu sunt însă nici noţiunile curente şi doar mecanisme de agregare de colectivităţi ci „principii“ de funcţiune ale unei realităţi enigmatice, străvechi şi imutabile ce ne înfăţişează o ipoteză de antropologie „originistă“ uimitor de clară şi de pătrunzătoare. Aceasta are un grad categoric de universalitate derivată din însăşi esenţa ei necontestabilă. Nouă este, prin sugestie, aici formula de „reacţiune“ ce va trebui dezvoltată în viitor chiar dacă astăzi însăşi metoda de împrăştiere întrebuinţată de „răul vrăjmaş“ se dovedeşte caducă şi rudimentară („înlăturând păstorul, se risipeşte turma“). În această materie, Alexandru Nemoianu invocă „retragerea la munte şi în calitate“, formulând ideologia „reconquistei“ într-un fel profetic şi prin concept vizionar. Recucerirea înţeleasă de el nu-i, aici, recensământul unei „mişcări“ (care nu există în felul organizat clasic) sau un „inventar de valori“ care, existând, ar lucra prin iradiere (doctrina Păstorului Înţelept) ci mai degrabă nişte „categorii de seminţe“ care oricând, re-formulate şi regăsite, pot relua orice fel de „acţiune în răspuns“. Precedentul istoric există şi se evocă. Iată, de pildă, „modelul indienilor pueblo“ despre care Alexandru Nemoianu scrie o pagină memorabilă şi „îndrumătoare“. El este tulburător prin efect şi trebuie descifrat în misterul regenerativ căci „ştergerea urmelor“ nu a reuşit să extragă şi „duhul“ sau secretul de întocmire înrădăcinat de unde s-a renăscut, la o vreme, „copacul viguros“ anterior. Astfel încât nu-i fără rost a spune că, în această speţă, „retragerea“ s-a produs până la „nucă“ sau până la „celulă“. Aceasta însemnează mecanisme universale verificate. La noi, ca să exemplific, nucleu, celulă ori „sămânţă“ sunt orice idei ce se depozitează în loc protejat sau „paralel“ care, fără să fie numai „biblioteci“ mărunte, de sat, de mânăstire ori de şcoli orăşeneşti nebăgate de seamă, pot să ajungă, numai dacă va fi cazul şi dacă vom avea un nou „pârjol al cărţilor scrise“ (ca în veacurile XI şi XII), în planul „cărţilor vorbite“, regăsind folklorul, anonimatul şi eposul nostru fundamental ce a îngăduit perpetuare nu doar de istorie a Locului ci şi de lege arhaică, de „obicei al pământului“ şi încifrare în utilitar, simbolic şi superficial decorativ. Metoda aceasta, „finală“, este cu neputinţă de a nu se folosi chiar şi dacă spaţiul de conservare va deveni un simplu „teren imobiliar“ fiindcă“>>>>>

_________________________________________________________________________

” REVOLUTIA TACUTA “

Post-fata la volumul ” ONOARE NATIONALA SI SOLIDARITATE UMANA .Itinerariul spiritual al lui Gandhi ” de FRANCIS DESSART

Opera de „enciclopedist eretic” a lui Francis Dessart nu se rezumă la „Reconquista” (2005) deşi aceasta este deocamdată capodopera lui în materie de filosofie a culturii şi cu probabilitate şi punctul cel mai înalt în vizionarea fenomenelor de ansamblu. Acesta fiind „nucleul originar” în idee şi, deopotrivă, în metodă, rezultă că tot ceea ce o va completa însemnează examinare de detalii ori dezvoltari de schiţe ce doar se bănuiau ori nu îşi găsiseră decât sugestia fără a putea să se închege prin demonstraţie şi exemplificări. Adaosurile sunt posibile şi pot fi numeroase. Întâi de toate, ar fi extensiunea în geografic care ar însemna verificări de concluzii ce se evidenţiaseră în mediul european fără a se putea observa mai în lărgime fiindcă lipsea domeniul de aplicaţie. „Onoare naţională şi solidaritate umană“, subintitulată „Itinerariul spiritual al lui Gandhi“(ed.Carpathia Press , 2006 ), completează materia din „Reconquista” şi, până la un punct, îi dă mai mult specific căci aduce „cazul particular” şi substanţa istoriceşte atestabilă; încheierea se întăreşte astfel prin document şi face să se reazeme teoria în biografic şi factologic. Schema rămâne însă asemănătoare. Şi aici, ca şi în studiile despre „europenitate”, „răspunsul autohton” faţă de ocupantul ce aduce aculturaţie şi este stricător de tradiţie prin injectare de „forme fără fond” constituie tema predilectă şi se examinează atent şi ingenios. Acum, însă, metoda s-a modificat căpătând mult epic şi aport documentar ce impresionează prin aspectul de „biografie exemplară” de unde concluzia reiese pe căi indirecte şi poate şi de aceea mai pătrunzătoare. Nu-i vorbă, „Itinerariul spiritual” diferă şi ca moment de creaţie căci este anterior cronologiceşte şi chiar mai „literar” decât eseistica recentă, unde ideologul şi „intelectualul de directivă culturală” s-au impus definitiv. Această evoluţie de la „epic” la „etic” nu supără de vreme ce ilustrează” două vârste intelectuale” şi, de fapt, două metode în a se orândui materia către un obiectiv ce nu s-a modificat. Epicul, însă, impresionează printr-un anumit cult al exemplarităţii care pasionează de obicei şi devine memorabil. Filosoful desfăşoară acum impunătoare tablouri de viaţă istorică unde dincolo de incidental apar speţe şi prototipuri care, la rândul lor, sunt deopotrivă „vechi” şi „noi” fiindcă ilustrează scenarii ce se repetă la nesfârşit în timp şi spaţiu. Gandhi, ca să exemplific, nu-i „indianul exponenţial” şi consecinţa unei istorii locale ireproductibile aiurea ci un „model de reacţie naţională” ce se întâlneşte deopotrivă în Antichitatea gallică, în America de după conquiste ca şi în Africa post-colonială de deunăzi. Şi stereotipurile se recunosc uşor. Iată, într-un episod oarecare, pe „creolul rebel” care se „naţionalizează” atunci când revine din şcolile înalte absolvite în Metropolă; apoi, „trădarea clericilor”, adică „intelectualitatea tranzacţionistă” şi, la antipod cu aceasta, intuiţia populară „primitivă”, care nu greşeşte; „revoluţia naţională” prin „regenerări morale” etc. Acestea sunt „scenarii” cu un grad înalt de universalitate, repetând „personaje” şi „sensuri” ori de câte ori apar aceiaşi stimuli ce reclamă>>>>>

_________________________________________________________________________

„Românul planetar“ – câteva elemente de doctrină

Post-fata la volumul”ROMANUL PLANETAR”de Lucian Hetco(ed.Carpathia Press,2006)

Ciclul de eseuri adunate de Lucian Hetco sub titlul de „Românul planetar“ (pe care l-am atribuit) va rămâne, categoric, prin această potrivire de formulă care, când se iveşte, apare de la sine şi se traduce în formule şocante sau mai puţin obişnuite, organizându-se astfel fiindcă place sau uimeşte. Felul însuşi cum se face compatibil „numele aprioric“ cu ceea ce urmează să conţină, cuprinsul aşadar, este, la rândul lui, tulburător şi când „potrivirea“ pare dificilă şi, adeseori, chiar şi este astfel, efortul de a aduce totul în acelaşi registru de idei emoţionează şi tulbură. Nu o dată acestea nu se împlinesc şi „cele două lumi“ rămân depărtate, creeând stupoare sau un simţământ straniu de neconcludent. Dar câteodată „formula“ apare pe căi incontrolabile ca şi cum o concluzie inerentă s-a aşezat „de la sine“ şi însemnează „vârf“ şi „semn“. Să fie aceasta o alăturare misterioasă ori un „gând ce se dă“ nu se ştie de unde? De bună seamă, această încheiere este posibilă dar nu se verifică aici. Aici izbitor este „sensul imanent“ şi continuu al unui mod de a înţelege lumea, unde se depun date biografice, reminiscenţe insondabile, „învăţătura de viaţă“, comparaţie, ideologii „cântărite“ sau „însuşite“. Cam tot ce s-a scris, la un anumit timp şi la o vârstă intelectuală definită, se traduce în acest „element de cod“, fiind „obsesia predominantă“. Originea ei se poate intui căci aceasta aparţine „noului român“, adică acelui tip uman de obârşie carpatică ce îşi caută principiul de a supravieţui. Atitudinea este recentă dar obligatoriu a se cunoaşte. Noi am trăit câteva mii de ani cu „sentimentul locului“ înrădăcinat şi nu am încercat decât arareori o nelinişte de migraţie căci şi atunci când ne îndepărtam de „vatră“ prin transhumanţă ori ne schimbăm reşedinţa şi sălaşul, înaintarea în teritorii ce păreau străine ne aducea acolo unde ne recunoşteam „rudenii“ şi chiar „fratietăţi“. În vasta geografie originară, ce se aşternea din Carpaţii Păduroşi până mai jos de Balkani şi de Pind şi de pe Nipru până mai departe de Moravia şi în Silezia, o pânză străveche de „blachi“ stătea în stratul cel mai adânc de unde nu pătrund către afară decât memoria fară cuvinte, instinctul şi peceţile. Lumea aceasta de ciobani şi de întăritori de „sălaşuri orânduite în arhipelag“ ne arată o complexitate uimitoare ce reţinea, deopotrivă, geometria arhaică a „locului“ iniţial (sedentarul agricol) precum şi „harta sufleteasca rasială“, întinsă până la extremităţile unde compoziţia etnică ajunsese în chip statornic. Ori, poate, exista anterior.

Astăzi, însă, apare „îngrijorarea faţă de destrămarea finală“ care, la rândul ei, nu este nouă prin etiologie dar se evidenţiază recent ca o stare de spirit cu neputinţă a se îndepărta fie şi prin exorcism. Obârşia acestui gând constă în „ineluctabilul restrângerilor succesive“. Secole de-a rândul noi am fost îndepărtaţi din locurile cele mai diferite unde ţesătura noastră rasială era compactă şi închegată şi am lăsat să pătrundă, prin căile tăiate întâmplător, omenet venit de oriunde şi în număr ce nu semăna niciodată prin proporţie şi cantitate. Pe unii i-am naturalizat instinctiv iar pe alţii i-am primit cu înţelegere, lăsându-i în plata Domnului, pe lângă noi, dacă nu se dădeau fărădelegii şi nu vehiculau practici rele ori necuviincioase. Dar „întregul“ începuse astfel să cunoască sfâşieri şi destrămare locală şi, în acelaşi timp, un procent de diluţie atunci când străinul se înstăpânea şi ne obliga la altfel de obiceiuri decât cele ce moştenisem şi le simţeam definitorii. Astfel încât, din continentul arhaic unde sălăşluiam odinioară între „rudenii“ pe care, oricât nu ne-ar fi plăcut prin „blestemul tracic“, le simţeam apropiate, în faţa vrăjmaşului, precum în „fabula lui Scorillo“, a început să se mai cunoască doar rămăşiţa împrăştiată, ecou puternic dar imaterial şi o lume mai degrabă amestecată care nelinişteşte şi creează o bănuială de „început al Sfârşitului“. Căci, la fel ca şi întocmirile noastre trecătoare, şi popoarele mor. Acum apare, deci, „spaima românească de final“ ieşită din simţământul că, mai încoace de noi, ciclul nostru istoric atât de lung şi care îşi trage începuturile de acum câteva mii de ani, se apropie de sfârşit. Un gen de „mică apocalipsă de gintă sau de trib“ şi-a făcut loc în nu puţine din ideile care stăruie mai ales aici şi se însoţeşte cu un fatalism de populaţie descurajată care îşi aşteaptă cu resemnare încheierea misiunii ce o avuse altădată, îngăduind alungarea de pe pământul ei, schimonosirea graiului, uitarea celor ce ne-au făcut posibili şi, în fine, stingerea focului în vatră.

Astăzi numărul celor ce deplâng vremurile rele, fară să facă nimic spre a se opune, impresionează prin cantitate şi irită prin inerţie şi grăbire în a se adapta, accelerând încheierea preconizată. În chiar locurile de nucleu descurajarea pare să se fi înstăpânit. Şi, cu toate acestea, „sfârşitul României“ nu-i atât de aproape căci apare un altfel de român posibil, ce nu se închipuise până mai ieri că ar fi fost de închipuit: este „românul planetar“, românul fără ţară. Şi în această materie cazul este atipic căci prin regulă popoarele mor în propria geografie şi se sting lent imitând imaginea jarului transformat în tăciune. Din focul sălbatic şi ofensiv totul trece pe neprevăzute în „spectrul rece“, apoi în semi-vizibil şi abia presimţit prin căldura ce vine de după cenuşi; şi, în fine, se apropie de mineralul nemişcător în realitatea muzeistică a straturilor de pământ mute, adăugate cu secolii ce vor trece la nesfârşit. Când ultimul vorbitor de limbă maternă se va fi dus, stingerea neamului se îndeplineşte iar jarul, poate cândva posibil a se aţâţa, rămâne bob steril. Aici apare, însă, printr-un fel de potrivire de neînţeles, „semănătorul mitic“, dătătorul arhaic de puteri, deţinătorul tainelor bobului de grâu ce moare ca să se nască din nou, supravieţuind, prin>>>>>

_______________________________________________________________________________

„SINDROMUL ATHANOR“

Post-fata la volumul”DORA-DOR”,de Antonia Iliescu-editia franceza(ed.Kogaion Editions,2006)

Să fi fost pe la începutul toamnei trecute când, printr-o întâmplare ce nu pot să mi-o explic, am citit câteva povestiri stranii ce aparţineau unei scriitoare despre care nu mai auzisem până atunci şi care, aşa cum mi-am dat seama comparând versiunile paralele, se exprimă cu tot atâta virtuozitate în româneşte şi în franţuzeşte. Erau, în orice caz, nişte „alcătuiri“ neobişnuite şi le spun astfel fiindcă nu erau nici „povestire“ şi nici „fabulaţie“ şi, până la urmă, nici nu făceau parte din categoriile de naraţie cunoscută. O combinaţie de reverie şi amintire şi de eseu „trairist“ încerca să comunice un fel de „existenţă fantastică“ ce se observă pretutindeni în literatura pe care autoarea o adunase într-un singur volum anterior, intitulat, la fel de bizar, „Curcubeul cu oameni“. Alte câteva producţii ar fi trebuit să constituie, într-o perspectivă indefinită, o altă carte – ori poate mai multe – şi ceea ce mi s-a părut uimitor era aspectul senin al acestei creaţii care nu îşi stabilise nici un fel de proiect de manifestare, fiind parcă absentă din istorie precum natura. Dar totul arată opera unui scriitor adevarat ce îşi va găsi curând şi „locul“ şi „calea potrivită“. Căci prea puţin stăruitoarea operă literară aparţinand Antoniei Iliescu (n. 1953, Bucureşti, România) începu abia mai de curând a se impune în literatura română, de unde scriitoarea provine, exprimându-se acum într-un fel care va uimi cu siguranţă pe cititorul occidental, căruia îi va da, fără de nici o îndoială, o impresie „de altă dimensiune“ decât ceea ce cunoaşte în chip obişnuit. Această „întârziere“ în a se exprima cantitativ este, însă, aparentă şi traduce, la drept vorbind, o alcătuire de creator „inactual“, precum – păstrând proporţiile – sculptorul Brâncuşi, şi care, deci, aparţine unui fel de „specific“ ce trebuie observat şi înţeles spre a putea să fie apreciat aşa cum se cuvine. Căci acolo, în acea realitate paralelă, înainte de a fi operă constituită, creaţia este „opera ce se exercită asupra celui ce urmează a crea“, fiind, deci, un gen de perfecţionism moral şi de inginerie sufletească şi o transmisiune de „duh ocult“ ce stăpâneşte sufletul care îi este consubstanţial. Aceasta ar fi, înainte de toate, şi „compoziţia sufletească“ de unde izvoreşte creaţia Antoniei Iliescu, care nu-i doar „scriitor“ ci şi>>>>>>

__________________________________

„ARHETIPUL SALVATOR“

Post-fata la volumul”O CULTURA IN FLACARI”de Aurelia Satcau(ed.Carpathia Press,2006)

Impresionantă printr-un straniu energetism şi printr-o intuiţie uimitoare a „temelor mari“, opera Aureliei Satcău (n. 1961, la Bucureşti, dar aşezată în Australia, la depărtare de noi, într-o lume ca de pe altă planetă), este, întâi de toate, a unui doctrinar pentru care „originismul“ nu este o teorie de insectar ci un principiu viu şi o formulă de viaţă istorică în climatul de confuzie aproape generalizat de azi, constituie raritate şi merită preţuită. Literatura ei, izvorâtă dintr-un strat adus la clasicitate de Leo Frobenius sau, la noi, de Lucian Blaga, aparţine unei „erezii“ ce se continuă, astăzi, în forme naturale iar mâine se va impune, fără nici o îndoială, ca un „spirit al timpului“ şi ca un curent cultural ce defineşte această epocă doar în aparenţă nedefinită. Atitudinea însăşi s-a arătat la lumină mai târziu deşi porneşte dintr-o conformaţie lămurită constitutiv încă din punctul iniţial definind astfel secretul de alcătuire. Acesta este, însă, un proces nu de clarificare ci de revelaţie şi de opţiune morală care presimte că este ceasul manifestării directe în istorie, adoptând misiunea şi întelegîndu-şi rostul, prin ascultarea unei chemări ce se evidenţiază ca fiind metafizică. Totuşi, istoria exterioară a operei, care există în chip inevitabil, nu anunţă cu necesitate o astfel de concluzie sau nu o anunţă în această formă atât de directă şi de producătoare de şoc. Scriitoarea a stăruit, întâi, în creaţia de literatură şi s-a manifestat epic punând un accent sufletesc aici deşi, încă, fără un rezultat definitiv care, totuşi, va exista. Ea se manifestă ca prozatoare prin fragmente de roman şi mică nuvelă scrise într-o manieră energică şi heteroclită şi de un aspect „modern“ deşi acesta era numai „mustul care fierbe“. Examinate cu privirea grăbită, creaţiile epice se înrudesc cu experimentalismul ce se cultivă la noi în anii 70 şi amintesc, fără nici o influenţă directă, de Mircea Cojocaru şi de Sorin Titel, care, fiind un mare prozator uitat, înaintase după „febra disolutivă“ într-o direcţie mai degrabă apropiată de „realismul magic“ sud-american şi se stabilise într-o recenzie de straturi cu arhaicitate care ar comunica mai degrabă „omul sempitern“. Impresia iniţială se menţine, totuşi, şi este în afara îndoielii că, mulţi, citind „In lift“ (care va fi romanul reprezentativ al Aureliei Satcău), ar invoca noţiunea de „experiment” în afara altui termen de identificare şi, deopotrivă, fiindcă explicaţia ce simplifică se adoptă uşor şi nu reclamă demonstraţie ori disocieri. Aceasta este însă mai mult o explozie de „materie comprimată“, adînc personală şi inexplicabilă şi nu ilustrează calcul, „doctrină“ sau „reproducere de modele ale rebeliunii“ ci un mod propriu de a privi, la drept vorbind foarte cinematografic. Experimentalismul există („nouveau roman“, poate şi ceva Nathalie Sarraute etc.) însă nu indică surse ori „familii de creaţie“ căci aceste pulverizări „autenticiste“ de realitate fotografică sunt mai degrabă expresii ale unui „fel de a vedea lumea“, tulburat şi convulsiv, unde ideea „privirii simultane“ vine de la sine şi dintr-o năzuinţă a „integralităţii“, care, dacă există, ar trebui explicată şi teoretic. Însă oricât ar stărui scriitoarea în literatura de creaţie, esenţialul ce trebuie să ni-l dea ni-l va da într-o neobişnuită „operă de campanie“ ce se află încă în momentul pregătitor. Acum ceea ce se observă este>>>>>>

___________________________________

UN GÂND DE EDITOR

Post-fata la volumul”PATIBULARUL PATAPIEVICI”de Corneliu Florea(ed.Carpathia Press,2005)

M-am hotărât să public cartea ce editez acum fiindcă mi s-a părut că nimeni nu voia s-o publice; nici măcar fragmente sau epistole dinlăuntrul ei nu interesau pe mulţi dintre cei pe care autorul îi cunoştea ori se afla cu ei într-un contact cât de puţin susţinut. Unii, cei mai mulţi (ba chiar, aş spune, mult mai mulţi faţă de ceea ce îşi închipuie câte un „intelocrat de vremuri noi“) arătau însă aceleaşi concluzii ca şi el, mânie şi chiar o anume dez-esperare în faţa acestei realităţi oficioase; dar nu aveau instrumentele trebuitoare căci intelectualul român constituit este, în ziua de azi, o făptură pauperizată sistematic şi înfricoşată de secta agresivă ce s-a instalat la Stăpânire şi împarte, într-un arbitrariu perfect, surse şi resurse de unde culege partea Leului, căci aici domneşte dreptul-celui-mai-tare. Ştiam, bineînţeles, că „sărăcimea“ – oricât de cultă şi de agregată intelectualiceşte – nu se poate organiza. Căci de aceea a şi fost sărăcită: ca să tacă şi să se supună aşezându-se, în mod inevitabil, la jug. Dar frica şi desperarea sunt fenomene noi, care mă consternează. Să fi dispărut nădejdea că fapta rea va fi pedepsită într-o zi prin lucrarea Celui ce se îngrijeşte ca, în cele din urmă, toate să se aşeze la rânduială? Ori poate vremea noastră, ce pare să fie stăpânită de Cel Viclean – căruia, totuşi, i se va şterge şi i se va uita numele – a condus până şi pe cei mai cutezători să privească de două ori, cu prevedere, în jurul lor, înainte de a păşi? Stăruinţa lui Corneliu Florea, ce a fost întâmpinată de mine, prin solidaritate, cum i se cuvenea, arată însă că îndrăzneala nu a pierit. O vor fi avut-o şi alţii, dar au lipsit căile şi încredinţarea că, în ciuda a ceea ce se vede, încă se mai poate nădăjdui.

Un sentiment de destrămare şi o aparentă tăcere de voci diverse pare să se fi aşternut peste România, unde astăzi parcă vorbesc, fiindcă au drept la cuvânt (dreptul cuceritorului!) numai cei ce exemplifică acea categorie dezordonată intelectual pe care această carte mică o aşează la locul ei, adică într-un insectar. Dar, de fapt, acestea sunt doar nişte impresii ce nu trebuie să se traducă în convingeri. Nu rezultă de nicăieri că, altfel decât ieri – când acelaşi gen de turciţi şi de fanarioţi adusese patologia neîncrederii în noi înşine, risipindu-se, în cele din urmă, ca pleava împrăştiată în vânt – neo-turcitul de azi va sfârşi>>>>>>

_________________________________

VIZIUNEA „RĂZEŞEASCĂ“

Post-fata la volumul”EPOCA STEFANIANA”de George Roca(ed.Carpathia Press,2006)

Întocmit în urmă cu câţiva ani dar solid şi documentat cu o stăruinţă ce nu se mai practică decât rar astăzi, la noi, unde „neştiinţa petulantă“ de carte s-a impus într-un chip absolut dezagreabil, studiul lui George Roca izbeşte şi prin alte câteva elemente ce trebuie evidenţiate ca să se înţeleagă mai bine deopotrivă sensul dar şi însemnătatea lui ieşită din comun. Întâi de toate, acesta nu-i, paradoxal, opera unui „istoric“ adică a unui „specialist“ deşi atât înfăţişarea, riguroasă, şi concepţia inteligentă nu îl arată pe „amator“ ci pe cărturar. Totuşi, atitudinea surprinde căci autorul, fiind poet, scriitor şi jurnalist, părea a se fi dedicat acestui gen de cercetare dintr-o obligaţie de moment şi nu din năziunţa de a clarifica o temă destul de puţin frecventată în planul sintetic şi prin vizionare „de sus“, ceea ce însă se observă şi trebuie salutat. Rezultă, deci, că oricine este iniţiat în materie şi examinează totul cu înţelegere, renunţând la prejudecata minimalizatoare, constată adaosul de perspectivă şi, poate chiar, şi încheieri ce merită reţinute. Aceasta este, însă, prin sugestie indirectă, „imaginea ştiinţei oficiale“ de astăzi, de la noi. Astăzi aşezată ca o dogmă ce nu se contestă este „ideologia disuasiunii“ şi „proiectul descurajării“ şi cei ce ocupă scena vieţii publice şi impun perspective obligatorii pentru uz didactic şi public sunt cei ce susţin încheieri diametral opuse celor ce se întâlnesc aici. Pentru această „secta revizionistă“, Ştefan cel Mare nu ar fi exponentul voievodului şi ilustrarea „Împăratului ocult“ al Bizantului perpetuu ci un personagiu de teatru istoric capricios în conduită, amoral şi afemeiat şi, de fapt, o legendă inventată de „românismul patologic“, ce trebuie combatută şi, până la urmă, eliminată. Tot ceea ce s-a adunat, în mai bine de un secol de studiu staruitor şi de efort de a ne recupera memoria şi documentele de identitate ce stăteau ascunse ori erau gata a se irosi, se împrăştie sub asediul „noii şcoli“ organizate de câte un „savant“ ce şi-a făcut studiile la curtea unui rege african şi de un mic „papa ridicul“ al anti-miturilor naţionale despre care nu se poate discuta decât atunci cand>>>>>>>>

Ideea de a crea un jurnal de lectură având caracter public nu însemnează nici absenţa unui spaţiu de a mă exprima (căci nu încerc acest sentiment) şi nici măcar năzuinţa de a ma întoarce în „cronica literară”curentă în felul practicat în tinereţe, să tot fie un sfert de secol şi mai bine. Căci, de fapt, nici ieri şi nici azi nu am scris „despre cărţi” cu gândul de a impune un punct de vedere sau o anumită „judecată de valoare” şi, la drept vorbind, nici nu socotesc că aş fi făcut „critică literară”, aşa cum s-a spus şi încă se mai consideră în mod greşit. Acum, când mă uit înapoi şi privesc miile de pagini ce, adunate ar fi însemnat peste zece volume de „comentarii despre viaţa cărţilor” făcute în imediat, înţeleg mai bine decât atunci că nicăieri nu există vanitatea „Marelui Judecător” şi nici trufie în „a emite sentinţe definitive”. Tot ce-am avut de spus am spus mai degrabă cu o idee de a încuraja pe scriitor şi de a-i extrage din ceea ce mi-am închipuit a fi „materie pozitivă” partea ce ar sluji odată cu trecerea vremii la o „lucrare în imperisabil” şi, de fapt, la o salvare a numelui şi a creaţiei, oricât de măruntă ori grandioasă ar fi fost. Esenţială nu a fost, aşadar, „judecata” ci „reazemul” şi de-aceea obiectivul de căpătâi a stat mai degraba în a expune valorile „uitate”, eliminate prin reaua-învoire sau date la o parte prin monopol aducător de imagine greşită decât „sentinţa” şi „încheierea” oricât ar fi fost de susţinute prin argument. Recitite azi, „cronicile” de odinioară par a se orândui într-un fel esopic şi „şoptit”, comunicând mai degrabă, prin cuvinte potrivite, către autor şi, deopotrivă, către cei ce, răsfoindu-i cărţile, încercau acelaşi „fel de a simţi” aşezat în straturi de zăcământ istoric colectiv, care acestea trebuiau continuate şi dezvoltate.

Poate că, mâine, sau poimâine, am să adun câteva – ori pe toate – din comentariile „de altadată” orânduindu-le în forma unor „sinteze”, ce sunt posibile şi erau închipuite încă atunci, sau a unor „documente de epocă” folositoare celor ce, venind recent în lume, nu au la îndemână decât „imaginile prefabricate” ale Răului dezlanţuit ce stăpâneşte şi astăzi, ca şi ieri. Pretutindeni, însă, se va băga de seamă ca am luat, ori de câte ori am putut, partea celui „umilit şi obidit” prin ignorare şi „aşezare forţată în penumbră”, străduindu-mă să afirm ceea ce am crezut atunci şi cred şi azi şi am să spun şi aici. Că, oriunde ne-am afla, pe orice meridian al globului, esenţialul este „să lăsăm sa înflorească o mie de flori” fiindcă, da fapt, cât însemnează fiecare aceasta numai Dumnezeu o ştie.

ARTUR SILVESTRI

8 Decembrie 2006